Analize și opinii

Falimentarea naturii şi extincţia umanităţii

Falimentarea naturii şi extincţia umanităţiiMotto: „Este o ciudată ironie că omul modern s-a străduit atât de mult să cunoască lumea din afara lui şi atât de puţin pe cea dinlăuntrul lui” (Francisc Rainer, 1940)

Resursele finite ale planetei Pământ îndreaptă omenirea într-o competiţie a resuselor de energie. Resursele de energie, aşa cum le folosim acum, au şi ele un timp determinat de viaţă, de exploatare. Omul a creat, cu ajutorul tehnologiei, o nouă eră numită „Antropocen”, care tinde să înlocuiască Holocenul, perioadă geologică de stablitate climatică pe întreaga planetă, şi care, pentru ultimii zece mii de ani de când durează, a fost spaţiul de timp cel mai favorabil evoluţiei umanităţii. În Holocen, omul a evoluat spre capătul de drum unde se află astăzi.

În Holocen, omul a devenit singurul animal capabil, prin adaptare cu ajutorul inteligenţei şi de aici al tehnologiei, să populeze întreaga suprafaţă a planetei, indiferent de variaţiile climatice sau de formele de relief cu care s-a confruntat. Putem spune că am devenit oameni datorită naturii. Statura verticală legată de mersul biped, explozia vieţii psihice legată la rândul ei de continua adaptare la un mediu ambiant, în continuă schimbare, tocmai acest fapt l-a determinat pe om să se afle într-o luptă pentru supravieţuire şi performare în adaptare.

Rezultatul acestei performări în adaptare este popularea întregii planete iar acest fapt a fost posibil pentru că omul a relaţionat cu natura într-o armonie milenară. Şi această armonie a fost posibilă şi datorită faptului că omul a devenit singurul animal care a reuşit să-şi dezvolte, alături de o ambianţă fizică adecvată necesităţilor sale, şi o ambianţă spirituală, pe măsură ce a migrat la scară planetară. Prin această ambianţă spirituală, omul a dat o personificare a naturii, a crezut în ea, Natura a devenit un camarad nevăzut şi influent, natura devenind „precultură, după cum este şi subcultură; ea constituie însă terenul pe care oamenii speră să întâlnească strămoşii, duhurile, zeii. Noţiunea de natură include aşadar o componentă supranaturală, ar această suprastructură este mai presus decât cultura în aceeaşi măsură în care natura însăşi este mai prejos” (Claude Lévi-Strauss, 2011).

La capătul acestui drum se află noua eră numită „Antropocen”, deoarece Omul a devenit un factor geologic determinant în schimbarea mediului înconjurător pe întreaga suprafaţă a planetei, prin exploatarea acesteia continuă şi fără frâne.

Este adevărat că există viteze diferite pe suprafaţa planetei în ceea ce priveşte relaţia omului cu mediul, dar există o creştere în dimensiuni a spaţiilor care modifică mediul în sens negativ. Nu este legat numai sau nepărat de dezvoltarea mediului urban şi industrializare, cât de exploatarea mediului în zone îndepărtate ale planetei pentru întreţinerea confortului şi progresului tehnologic din spaţiile urbanizate. Or, exploatarea sistematică şi fără o prognoză legată de următoarele generaţii şi de cum se va raporta mediul ambiant cu aceste generaţii viitoare, ei bine, acest lucru reprezintă o problemă, faţă de care decidenţii politici şi economici nu au interes să se preocupe. Relaţia cu mediul şi exploatarea lui prin politici durabile reprezintă ultimul punct de pe lista lor de priorităţi.

Natura a ajutat la apariţia şi formarea noastră iar distrugerea naturii va determina, prin falimentarea naturii şi războiul resurselor, extincţia noastră; un posibil final al Antropocenului va fi acesta.

Natura şi evoluţia umanităţii

În şcoala românească de antropologie, Francisc Rainer (1874-1944) a descris pe scurt rolul important al dezvoltării naturii, ca urmare a unui schimb de energie:

„Dacă rolul luminii în apariţia vieţii pe pământ este ipotetic, în schimb e primordial în desfăşurtarea ei. Există pe pământ un aparat care captează lumina, o înmagazinează sub formă de energie chimică, care la rândul ei e utilizată în fel şi chip. Fără acest aparat, energia solară căzută pe pământ s-ar pierde.

Acest aparat este planta verde, planta ce conţine în protoplasma ei grăunţe de clorofilă. De aceea e în stare să se servească de energia luminoasă ca să spargă molecula de acid carbonic, luată din aer. Oxigenul e liberat în atmosferă. Se pare că oxigenul liber din atmosferă de aici provine. Iar cărbunele este unit cu apa, în anumite proporţii şi astfel ia naştere glucoza, amidonul. Pornind de aici iau naştere nenumărate combinaţii chimice. Această sinteză, realizată graţie luminii prin corpurile vii – o fotosinteză – şi prin care energia luminoasă e transformată în energie chimică potenţială, ce acumulează enegia care se va cheltui în toate manifestaţiile vitale de pe pământ. Vegetaţia verde este un imens acumulator de energie. Toate fiinţele fără clorofilă, toate animalele, trăiesc direct ori indirect pe seama acestui acumulator de energie solară stabilizată. El este adaptat să utilezeze mai ales razele de lumină cu unde lungi, roşii, galbene. Dar în împrejurările care sărăcesc lumina solară în raze cu unde lungi, se modifică şi culoarea materiei acesteia indispensabile în mod corespunzător: ia culoarea complementară luminii de care dispune: verzi, albastre, brune, roşii. Substanţa vie de pe planeta noastră este concentrată mai ales în mări, care formează 70% din suprafaţa globului nostru. Ea există acolo mai ales sub formă de alge microscopice” (Fr. Rainer, 2012).

Distrugerea sistematică a spaţiului verde planetar duce la destabilizarea şi eliminarea în final a acestui „acumulator de energie solară stabilizată” care este vegetaţia verde. În consecinţă, potrivit lui Anders Wijkman, „puţini decidenţi par să se sinchisească de faptul că ne erodăm viitorul degradând capitalul natural şi serviciile ecosistemice, şi destabilizând sistemul climatic. Din acest punct de vedere, criza cu care ne confruntăm priveşte în egală măsură finanţele şi economia, clima, resursele şi mediul. Refuzul de a regândi şi lărgi modul de a privi lucrurile ar putea avea consecinţe dezastruoase” (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Natura în ansamblul ei, reprezentând mediul şi clima, a fost crepusculul umanităţii şi un factor determinant în modelarea ei către ceea ce suntem astăzi. Datorăm totul naturii. Cum s-au petrecut lucrurile foarte pe scurt?

Încercăm să facem o călătorie, ameliorată de încărcătura de specialitate, care ar plictisi peste măsură probabil cititorul, dar vom încerca să nu ne distanţăm de timpii reali ai evoluţiei „fenomenului biologic numit «Om»”, aşa cum îl numea Fr. Rainer. Mai departe dăm curs unui demers prezentat de Francisc Rainer publicului bucureştean interbelic:

„Înainte de a apare omul, în prima parte a erei terţiare, climatul pe cea mai mare parte a globului era tropical, cu păduri imense. Linia de munţi Himalaya era inexistentă.

Ce schimbare s-a petrecut? Cum a pornit evoluţia? Prin mijlocul erei terţiare s-a ridicat platoul Central Asiatic, a cărui ridicare nu este sfârşită încă nici acum şi care urmează într-un ritm mai lent. Se înţelege că atunci a urmat o modificare din ce în ce mai pronunţată a climatului.

Pădurea tropicală a trebuit cu încetul să se rărească şi aici predecesorii noştri, care erau animale, care trăiau pe copaci, au trebuit să se dea jos din copaci.

Aceasta este una dintre chestiunile fundamentale ale problemei naşterii omului. Că a fost un animal care a trăit pe copaci, faptul acesta e cert. Dar cum s-a putut decide omul să se dea jos, unde ar putea să aibă dezavantaje? Fără îndoială că explicaţiunea este aceasta: copacul a fugit cu el. S-a pomenit treptat-treptat, într-o zonă de stepă, cu arbuşti şi a trebuit să se acomodeze.

În felul acesta se crede că a apărut faza premergătoare omului, care a fost găsită în insula Iava şi în Germania, dar mai rămâne de realizat încă un pas, deci o nouă schimbare însemnată a mediului, fiindcă adaptarea odată făcută, la un mediu dat, nu mai există imboldul de a evolua mai departe şi acest imbold l-a dat apariţia perioadelor de frig, cunoscute sub denumirea de perioade glaciare.

Într-adevăr, ridicarea platoului central a adus o împărţire a suprafeţei pământului în zone, în raport cu schimbările climatului. La nord, o zonă de trunde, un şes învelit numai cu muşchi şi licheni1; pe urmă o zonă de păduri sudică2. Între cele două zone de păduri se afla predecesorul direct al omului.3

Când a invadat frigul perioadei glaciale, atunci, se înţelege că aceste zone climatice s-au deplasat şi omul s-a pomenit închis între două zone păduroase, apropiate mult mai mult ca la început şi s-a acomodat cu condiţiile de ambianţă, cu totul schimbate.

Ce s-a întâmplat atunci? S-a pornit în clasa mamiferelor o mortalitate extraordinar de întinsă. Multe specii au dispărut şi alte specii s-au ivit. Omul a avut timp să se adapteze. El era omnivor, fapt incontestabil al unei adaptabilităţi însemnate la schimbarea de climă.

Iată cum văd oamenii, care căutau împrejurări de toatefelurile, ce trebuiesc luate în seamă, geneza omului. Dar geneza raselor? Nu avea decât variaţiuni de aceeaşi temă.

Avem Platoul Siberian, apoi al Rusiei europene si câmpia germanică; Platoul Himalaya cu extensia nordică a munţilor Altai şi Tian-şan, apoi platoul Iranian şi caucazian; Platoul Asiei Centrale cu prelungirile lor spre răsărit, adică platouile Gobi şi Takla Makan iar spre apus, până spre zona Mării Caspice.

Găsim, la un moment dat, omenirea primitivă, pe atunci închisă în spaţiul acesta al Tibetului, care era acoperit, în cea mai mare parte, de gheţari ce se întindeau din munţii Himalaya, prin seria de munţi Altai şi Tian-şan. Pe de altă parte, platoul Iranic, Asia anterioară, era acoperit de gheţuri. N-a rămas pentru omenirea de atunci decât o singură zonă, formată din Marea Caspică, lacul Aral, de ţinuturi limitate de gheţari, unde s-a putut dezvolta.

Când, în sfârşit, omenirea primitivă s-a putut întinde, s-a întins de-a lungul drumurilor lăsate libere de gheaţă, care s-a topit şi care se prezenta îndată după perioada glacială ca nişte stepe acoperite de păduri mari şi, atunci, din acest ţinut s-au desprins trei drumuri: unul spre Răsărit, ţinutul imperiului chinez de astăzi, care a fost ocupat în partea de şes la început şi apoi în partea înaltă, unde s-a diferenţiat rasa mongolă.

Spre Europa noastră a fost un alt drum, urmat de acea parte din omenire, care s-a diferenţiat în rasa albă. Drumul care s-a deschis spre Sud a dat prilej omenirii care s-a folosit de el şi s-a stabilit în direcţia sudică, să se dezvolte rasa neagră.

Epoca glaciară – Pleistocenul – a cunoscut patru glaciaţiuni (Günz, Mindel, Riss şi Würm) şi trei interglaciaţiuni. Perioada: 600.000 î.e.n. şi 10.000 î.e.n. Istoric şi antropologic, Pleistocenul se împarte în trei mari perrioade: Paleoliticul inferior (600.000 î.e.n. – 100.000 î.e.n.); Paleoliticul mediu (100.000 î.e.n. – 50.000 î.e.n.) şi Paleoliticul superior (50.000 î.e.n. – 10.000 î.e.n.).

La sfârşitul Pleistocenului se formează marile rase umane.

Culoarul de pătrundere au fost actualele platouri deşertificate Takla Makan şi Gobi iar partea de şes este reprezentată de marea câmpie a Chinei şi zonele colinare aflate între fluviile Huan-he şi Yang-tze. De aici s-a trecut către zona Indochinei prin platotul Yunnan, dar şi spre arhipelagul nipon prin peninsula coreeană.

Din zona Mării Aral şi a Mării Caspice migrările au pătruns în Europa Sudică prin platoul ucrainean de azi iar prin Balcani, mai departe în Asia Mică, Europa Sudică şi Centrală. Platoul polonez, câmpia germanică şi insulele britanice erau încă acoperite de gheţari precum şi zona munţilor Alpi.

Către sud s-au deschis mai multe culoare prin platoul iranian către câmpiile şi zonele colinare din Orientul apropiat şi Africa de Vest.

O bună parte din platoul saharian precum şi din Peninsula Arabică nu erau încă zone pe deplin deşertificate, cel puţin zona sahariană mai
păstrează teritoriile acestea – insist – erau bine despărţite unul de altul.

În Sud, marea aceasta muntoasă, izolată – teritoriul rasei galbene -, munţii Himalaya în care localizează Von Eickstedt dezvoltarea rasei negre.

Acum sunt fenomene care vin în sprijinul acestei idei.
Iată bunăoară formele umane, care primitiv sunt toate, cum se spune, marginale, sunt întinse spre periferie şi în genere nici nu le mai găsim decât în pădurile tropicale.

Pădurile tropicale se crede că ar fi constituit mediul cel mai favorabil pentru diferenţiere. Astăzi e admis că dimpotrivă în pădurile tropicale diferenţierea încetează, trăsăturile de diferenţiere sunt prea neînsemnate” (Fr. Rainer, 2012).

Factorul determinant al naturii în evoluţia sistemului nervos

În consecinţă, adaptările la condiţiile locale afectează fiecare parte a corpului, forma şi culoarea sa, organele interne, comportamentul şi chimia celulelor sale. Sub o presiune selectivă puternică determinată de supravieţuirea unui mediu deschis, cu largă expunere, s-a impus inteligenţa drept cea mai importantă cale de supravieţuire, rezistenţă şi adaptare. Calibrarea ceasului molecular şi-a finalizat reproiectarea substanţei vii într-o formă vie performantă, capabilă să înţeleagă, să înveţe şi să se adapteze.

Toate aceste forme de substanţă vie specializată, structuri specifice, au recalibrat ceasul molecular cu ajutorul mutaţiei, determinată de modificări în timp ale mediului. Selecţia naturală poate doar să elimine, dar mutaţia poate să adauge. Dar sunt căi prin care mutaţia şi selecţia naturală, împreună, pot duce, în decursul lungilor ere geologice, la construirea unei complexităţi care seamănă mai curând cu adăugarea decât cu eliminarea. Recalibrarea ceasului molecular s-a produs în viaţa psihică ca urmare a adaptării organismului la mediu. Acest produs, viaţa psihică, este eficient în lupta pentru existenţă şi supravieţuire. Istoria omului a fost întotdeauna vital afecată de mediu.

Acest pas pe scara clasică a cronologiei s-a petrecut cu 2,5 milioane de ani în urmă şi înseamnă trecerea de la faza Australopithecus asemănător cu maimuţele la etapa Homo, fără îndoială, cel mai important eveniment în istoria umanizării. Acest salt echivalează cu aproape o dublare a volumului cranian. Creşterea rapidă, fără precedent a volumului creierului s-a produs în timpul înlocuirii savanei cu copaci în savana cu tufişuri iar viaţa hominidelor a ajuns să depindă de ingeniozitate. Ajunşi într-o poziţie extrem de vulnerabilă în mediul care nu le mai oferea refugii, Homo rudolfensis şi Homo erectus nu se mai puteau bizui pentru a supravieţui decât pe propria inventivitate. Prin urmare, presiunea de selecţie pentru creşterea volumului creierului trebuie să fi devenit enormă.

Denumirea homo desemnează emanciparea faţă de dependenţa de copaci. Odată dobândită această independenţă, a fost favorizată sporirea inteligenţei, cu condiţia ca unitatea evolutivă să fie destul de mică pentru a răspunde la selecţie. Punctul final al recalibrării moleculare, căderea de cortină a acestui mare salt, a fost capacitatea hominidelor de a vorbi. Aceasta reprezintă o altă achiziţie evolutivă datorată unei gene. Este vorba de gena FOXP2, responsabilă de abilitatea umană a vorbirii. Apariţia ei este legată de creşterea volumului cranian, creştere determinată de câţiva nutrienţi ai creierului, acizii graşi ADH (acidul docosahexanoic), AA (acidul arahidonic) şi AEP (acidul ecosapentanoic). Aceşti nutrienţi sunt legaţi de lanţul trofic acvatic iar hominidele timpurii care s-au folosit de mediul acvatic în suplimentarea hranei sunt de fapt beneficiarii „căderii de cortină”. Creierul speciilor din savană, unde alimentaţia era săracă în aceşti nutrienţi, a intrat într-o evoluţie degenerativă.

Recalibrarea ceasului molecular a determinat restructurarea majoră a creierului în direcţia omului modern şi care, la homo habilis, includea: lărgirea, în principal a lobilor frontali şi parietali ai cerebelului, o uşoară alungire a emisferelor cerebrale; modelul dispunerii sulcilor lobilor frontali care este similar cu al lui homo sapiens; urmele lobului parietal superior, asociat cu orientarea spaţială sunt bine dezvoltate; urmele lăsate de girii lobului frontal includ o proeminenţă bine marcată în partea posterioară a convoluţiei frontale inferioare, în zona ariei vorbirii Broca; există în unele cazuri şi o fronto-petalie dreaptă; impresiunile girilor supramarginali şi angulari, incluzând lobul parietal inferior, care sunt prezente pentru prima dată în linia hominidă. Deoarece această arie formează o parte din aria Wernicke (aria vorbirii din cortex). Homo habilis reprezintă prima specie dintre homininde care prezintă două baze neurale importante pentru abilităţi în ceea ce priveşte vorbirea.

Homo habilis dispunea de baza neurală necesară vorbirii şi o utiliza pentru vorbire. „Vorbirea, în fazele iniţiale, comporta, probabil, un repertoriu fonetic, o versatilitate sintactică şi un substrat cognitiv rudimentare” (Tobias). Homo habilis „putea avea unele grade de vorbire şi abilitate sintactică, dar nu era pe deplin modern” (Lieberman). În mod clar, aceşti indivizi de Homo habilis erau caracterizaţi printr-o cultură complexă reprezentată de uneltele de piatră, gătitul hranei cu ajutorul focului, distribuirea acesteia. E limpede că homo habilis avea ceva de spus cu două milioane de ani în urmă.

Homo erectus (alături de subspecia sa Homo ergaster) a fost primul hominid care s-a răpândit în afara Africii pe continentul asiatic. Umătorul pas al adaptării a fost trecut datorită faptului că creierul nostru a fost proiectat pentru a înţelege vânătoarea şi culesul, împerecherea şi creşterea copiilor. Apoi mintea umană are pornirea irepresibilă de a face analogii. Suntem îndemnaţi să dăm o semnificaţie uşoarelor asemănări între procese foarte diferite. „Abilitatea de a transmite mai departe, de la o generaţie la alta, informaţii culturale care nu sunt conţinute în programul genetic, ci reprezintă suma experienţelor trăite, această aptitudine a favorizat, de asemenea, apariţia limbajului. Mai mult, s-ar putea spune chiar că a impus apariţia limbajului” (Ernst Mayr).

Marea varietate a împrejurărilor la care a fost supus omul primitiv a dezvoltat în mod conştient afecte precum proasta dispoziţie, perplexitatea, încrâncenarea, cofruntarea cu un obstacol etc. Datorită adaptării continue la mediu, omul a căpătat expresii speciale, deoarece muşchii faciali sunt cei care stau la baza mimicii umane. După părerea lui Darwin, „protejarea ochilor prin contracţia orbicularului este un element fundamental pentru unele expresii omeneşti. Muşchii sprâncenoşi sunt mult mai dezvoltaţi la om decât la maimuţele antropoide. De asemenea, încrâncenarea ne protejează de lumina puternică a soarelui la care suntem expuşi prin staţiunea verticală. Rîâsului i se atribuie o vechime mai mare decât plânsului. El nu se dezvoltă din surâs, ci din contră, surâsul derivă din râs” (Ioan Oprescu, 2011).

Dacă expresia spontană este prezentă atât la om, cât şi la animal, expresia intenţională sau voluntară ce se poate transforma în automatism (mimică de exemplu) se întâlneşte numai la om. Ea se realizează pe baza a două procese nervoase: excitaţia şi inhibiţia. Inhibiţia reprezintă un proces mai recent în dezvoltarea speciei, este mai labilă şi are o forţă mai mică decât procesele excitatorii. Expresia umană este profund modificată prin dezvoltarea proceselor de inhibiţie. Aceste inhibiţii urmăresc reprimarea manifestărilor excesive. Are loc totodată şi un proces de inhibare completă, de modificare a expresiilor spontane şi de înlocuire a acestora prin valori contrare.

Darwin considera că vocea ar fi consecinţa contracţiei involuntare şi lipsită de finalitate a muşchilor toracici şi laringieni. Strămoşii omului ar fi emis sunete muzicale înainte de a fi avut un limbaj articulat. Darwin nu a ţinut seama de faptul că „vorbirea şi gândirea umană au exercitat o influenţă asupra musculaturii feţei şi asupra mişcărilor figurii şi ale corpului.
Totodată mai trebuie să avem în vedere faptul că fiinţa umană face prin expresie un salt în capacitatea sa de a se exprima spontan şi de a avea semne expresive simbolice alături de semnele convenţionale orale sau grafice, alături de modalităţile limbajului articulat sau scris pe care le foloseşte. La toate acestea se mai poate adăuga şi limbajul corpului” (Ioan Oprescu, 2011).

Este momentul trecerii de la Homo erectus, care a fost cel dintâi hominid foarte mobil şi care a format rase geografice diferite în larga lui răspândire, prin tranziţia Homo heidelbergensis spre Homo neanderthalensis. Tipul de Neanderthal a prosperat acum circa 250.000-300.000 de ani iar spaţiul lor a fost invadat cu cca 100.000 de ani în urmă de un val de populaţie Homo sapiens, care se crede că a venit din Africa subsahariană, unde apăruse acum 150.00-200.000 de ani în urmă. Homo sapiens au derivat, în mod evident, din populaţiile africane de Homo erectus. Caracteristicile de sapiens au fost dobândite probabil în decursul unei perioade de cel puţin o jumătate de milion de ani de izolare de Homo erectus asiatic. Un val de Homo sapiens şi-a croit drum în cele din urmă în afara Africii şi s-a răspândit în toată lumea.

Superbul nostru creier ne-a permis să concepem invenţie după invenţie, aşa încât să devenim din ce în ce mai independenţi faţă de mediu. Nici un alt animal nu a reuşit vreodată să supravieţuiască cu succes pe toate continentele şi în toate climatele. Darwin remarcase că selecţia nu produce niciodată perfecţiune, ci doar favorizează adaptări la condiţiile existente.

Migrarea continuă şi dezvoltarea limbajului, perfecţionarea adaptării şi acumularea de cunoştinţe pe baza întâmplărilor, afectelor, toate acestea, într-o sincronicitate deplină, au determinat în evoluţia umană conturarea a două două direcţii: cultura materială (unelte, obiecte diferite, arme) şi cultura imaterială (ritualuri, magie, credinţe în duhuri şi forţe supranaturale). Între cele două culturi apare un element de legătură: arta (amulete, totemul, simboluri grafice etc.). Ele au o atât o funcţiune socială deoarece reprezintă rezultatul experienţelor trăite de comunitate, dar şi o funcţie spirituală, prin invocarea protecţiei sau bunăvoinţei.

Schimbările de climă şi ambianţă alăturate modificărilor de alimentaţie şi comportament au determinat migraţii pe spaţii geografice foarte întinse şi izolarea treptată a unor mari grupui de oameni în Asia de Vest, Europa şi Africa din cauza ultimei perioade glaciare.

De la Holocen la Antropocen. Omenirea în ultimii zece mii de ani

Cercetările arată că oamenii au părăsit Africa în urmă cu 80.000 de ani, în timpul une perioade de răcire în care Africa suferea de secetă. Oamenii au ajuns în Australia cu aproximativ 60.000 de ani în urmă şi, prin Asia, au ajuns în Europa vreo 20.000 de ani mai târziu. Condiţiile climatice dificile au fost, foarte probabil, cauza cea mai importantă a migraţilor. Ultima perioadă interglaciară caldă a început acum vreo zece mii de ani şi s-a dovedit a fi neobişnuit de stabilă în istoria Pământului. La doar câteva mii de ani de la începutul acestei faze geologice – numită Holocen -, oamenii au descoperit şi dezvoltat agricultura. Oamenii s-au sedentarizat, au domesticit animale, au cultivat plante şi au pornit pe drumul civilizaţiei aşa cum o cunoaştem astăzi. După ce, vreme de 200.000 de ani, populaţia de câteva miloane de culegători şi vânători a Pământului rămăsese constantă, diverse culturi au apărut una după alta în cursul Holocenului: Mesopotamia, Egiptul faraonilor, cultura Maya, Grecia Antică, Imperiul Roman, epoca de glorie a Chinei şi a Islamului timpuriu, civilizaţiile africane, Renaşterea şi, cea mai recentă, societatea industrială. Astfel, „creşterea rapidă a populaţiei şi creşterea economică nu ar fi fost posibile fără caracteristicile geologice stabile ale Holocenului. Nu este deloc o exagerare să afirmăm că, în această eră, condiţiile au fost ideale pentru oameni. Specia umană s-a descurcat şi a supravieţuit o lungă perioadă şi înainte de Holocen, dar era vorba de o populaţie puţin numeroasă, care trăia în condiţii extrem de dificile. Avem, aşadar, toate motivele să facem tot ce putem pentru a menţine condiţiile generale de viaţă şi dezvoltare pe care ni le oferă Holocenul. De fapt însă, procedăm exact pe dos. Expunem solul unor solicitări uriaşe atât prin impactul nostru asupra climei, cât şi prin supraexploatarea pădurilor, a terenurilor arabile, a apei potabile şi a resurselor marine. (…) Oamenii de azi consuma şansa la bunăstare a copiilor şi nepoţilor lor. Economia mănâncă din sistemele naturale şi le diminuează capacitatea de a mai presta servicii ecosistemice în viitor” (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Claude Lévi-Strauss afirma că „progresul nu este nici necesar, nici continuu. El se realizează prin salturi sau, cum ar zice biologii, prin mutaţii”. Societăţile moderne „sunt făcute să se schimbe, acest este principiul structurii şi al funcţionării lor. Societăţile numite «primitive» ne apar ca atare mai ales pentru că sunt concepute de membrii lor ca să dăinuie. (…) Structura lor socială internă are o urzeală mai strânsă şi un decor mai bogat decât cel al civilizaţiilor complexe. De aceea, societăţi cu un nivel tehnic şi economic foarte scăzut pot trăi un sentiment de bunăstare şi plenitudine: fiecare consideră că oferă membrilor ei singura viaţă care merită să fie trăită”. Aceasta în vreme ce societăţile noastre „funcţionează pe baza unei diferenţe de potenţial: ierarhia socială, care, de-a lungul istoriei, a luat numele de sclavie, şerbie, împărţire în case etc. Asemenea societăţi creează şi întreţin în sânul lor dezechilibre pe care le utilzează pentru a produce mult mai multă ordine – civilizaţia industrială – dar pe planul relaţiilor dintre persoane, şi mult mai multă entropie”. În consecinţă, „ele îşi irosesc forţele şi se epuizează în conflictele sociale, luptele politice şi tensiunile psihice cărora le dau naştere la indivizi. Iar valorile pe care se sprijină la început se uzează în mod inexorabil. Aproape s-ar putea spune că societăţile noastre îşi pierd treptat eşafodajul şi tind să se pulverizeze, să-i reducă pe indivizii din care sunt compuse la condiţia de atomi interschimbabili şi anonimi” (Claude Lévi-Strauss, 2011).

Societăţile noastre au atins un stadiu de dezvoltare în care influnţa activităţii umane a adus modificări foarte mari lumii în care trăim, încât, potrivit unor specialişti, e foarte posibil să fi intrat într-o altă eră geologică, „Antropocenul”, „în care omul este cea mai mare forţă geologică de pe Pământ” în sensul că „impactul a 7 miliarde de oameni şi a modului nostru de a consuma asupra Pământului este mai puternic decât procesele biofizice şi geologice naturale” (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Prognoza unui faliment

Indolenţa clasei politice şi ipocrizia sistemului financiar au detonat nemulţumiri puternice în întreaga Europă. Alte mari puteri îşi întăresc forţa prin eliminarea treptată, insesizabilă aproape, a libertăţilor colective şi a descentralizării. Marile forţe se pregătesc, prin concentarea puterii în interior (vezi Rusia, China, USA, chiar şi micul stat Vatican), de un război de durată, care în faza premergătoare pe care o trăim acum, ea presupune doar stabilirea zonelor de falie dintre sferele lor de interes şi de influenţă. Potrivit lui Claude Lévi-Strauss „cu totul altfel este lumea în care pătrundem acum: o lume în care omenirea este confruntată cu determinisme mai dure. Sunt determinismele ce rezultă din efectivul său demografic enorm, din cantitatea tot mai limitată de spaţiu liber, de aer curat, de apă nepoluată de care dispune pentru a-şi satisface nevoile biologice şi psihice. (…) exploziile ideologice, care nu şi-au pierdut forţa în Lumea a Treia, nu constituie cumva reacţii de revoltă în faţa unor condiţii de existenţă ce diferă brutal de ele din trecut”?! (Claude Lévi-Strauss, 2011).

Astăzi, analiza de risc pune accentul pe ameninţările teroriste, pe pericole ecologice şi schimbări climatice, pe penuria de resurse vitale, cum ar fi apa, petrolul şi unele metale, şi pe concurenţa sporită pentr ele. … impactul asupra mediului depinde de mărimea populaţiei, de puterea ei de cumpărare, precum şi de tehnologiile folosite. …creşterea populaţiei se va încheia oricum. Acest lucru se poate întâmpla fie mai devreme, prin scăderea numărului de naşteri, fie mai târziu, prin creşterea mortalităţii” (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Astăzi este foarte clar, pentru cercetători ai unor discipline cât mai variate, de faptul că „asemenea tuturor formelor de viaţă, supravieţuim fiindcă ne luăm energia care ne înconjoară şi transformăm această energie în ceva ce este mai aproape de noi înşine” (Ian Morris, 2012).

Dar clima se încălzeşte iar diversele mecanisme de ecou, aşa „cum este metanul eliberat de tundra care dezgheaţă, agravează acest proces”. Urmările vor fi variate: creşterea treptată a nivelului mărilor; frecvenţa şi intensitatea crescută a unor condiţii meteorologice extreme; schimbări în regimul ploilor şi înrăutăţirea condiţiilor agricole în multe regiuni al globului. Apoi, ce este de reţinut este faptul că „schimbarea climei are loc într-o lume care luptă deja cu dificultatea crescândă de a-şi procura hrana” (Gwynne Dyer, 2008). Împuţinarea resurselor vor determina implozia sistemelor politice aşa cum le cunoaştem astăzi iar vidul de putere va fi disputat de conflicte regionale care tind să avanseze pentru împărţirea prăzii energetice.

Este foarte posibil că „lumea noastră se îndreaptă poate spre un cataclism demografic sau un război atomic ce va extermina trei sferturi din omenire. În acest caz, sfertul rămas va regăsi nişte condiţii de existenţă diferite de cele ale societăţilor pe cale de dispariţie”. Dar „(…) chiar eliminând nişte ipoteze atât de terifiante, ne putem întreba dacă societăţi care devin enorme, fiecare pentru sine şi care tind să devină asemănătoare între ele nu vor recrea inevitabil în sânul lor diferenţe situate pe alte axe decât cele pe care se dezvoltă similarităţi. Poate că există un optim de diversitate care, oricând şi oriunde, se impune omenirii pentru ca să rămână viabilă” (Claude Lévi-Strauss, 2011).

Soluţii pentru viitor

Trebuie depăşite interesele financiare, investite astăzi în actuala economie de producţie şi consum. Multe guverne sunt înglodate în datorii şi au nevoie de o rapidă conversie a economiei lor într-o creştere convenţională pentru a-şi restabili echilibrul financiar. Se impune o revoluţie atât în atitudini, cât şi în organizarea socio-economică.

Pentru a evita exacerbarea tensiunilor sociale şi a conflictelor determinate de concurenţa pentru resursele naturale în curs de epuizare şi pentru spaţiu în mediu, e indispensabilă o politică ancorată în principiile echităţii şi justiţiei. Schimbarea cea mai dificilă va fi necesara redistribuire a puterii de cumpărare şi a resurselor. Mediul natural şi volumul resurselor se află sub presiune în anumite zone. Singura soluţie etic acceptată este ca ţările industrializate să-şi reprofileze consumul de energie şi de resurse într-un mod care să lase loc de creştere şi ţărilor în curs de dezvoltare. Apoi, acordul global rămâne singurul mod realist de a ameliora condiţiile de viaţă ale populaţiilor paupere concomitent cu stabilizarea climei, cu protecţia şi regnerarea ecosistemelor de interes major.

Potrivit autorilor volumului „Falimentul naturii” (Compania, 2013), „avem urgentă nevoie să ne reconectăm comunităţile la biosferă. În faza globalizată a transformării ambientale, când societăţile umane ale Antropocenului au atins plafonul disponibilităţilor biofizice, ecologice şi de resurse naturale ale Pământului, este absolut necesar să admitem că bunăstarea viitoare depinde de capacitatea noastră de a respecta limitele planetei. (…) Trebuie să adoptăm strategii de gospodărire a întregii planete” deoarece, „simplu spus, nu există un sistem de guvernare a Pământului capabil să facă faţă provocărilor cu care se confruntă omenirea. Lumea trebuie să respecte un buget fix al carbonului, tot aşa cum trebuie să respecte limitele pentru azot şi fosfor, limitele în utilizarea solului şi a apei potabile etc. Este vorba de o încercare cu care se confruntă toate naţiunile. Este nevoie de efortul comun al unor ţări-cheie pentru a promova consolidarea unei admnistraţii globale”. În momentul de faţă „ne aflăm la o răscruce majoră. Lumea mai dispune doar de câţiva ani pentru a ieşi din modelele negative existente. Altminteri, ce ne aşteaptă este falimentul, nu pur şi simplu o amânare la plată” (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Această răscruce de drumuri majoră pe care o trăim astăzi a prefigurat-o în anul 1940 antropologul român Francisc Rainer. Soluţia, pentru el, o găseşte în primul rând în interiorul nostru, mai exact în glasul conştiinţei noastre, glas pe care ar trebui să-l ascultăm deoarece „conştiinţa care este sufletul iar sufletul este Divin”. Iar natura ne-a oferit acest dar cândva, în vremea origiilor noastre. Francisc Rainer spune: „Dacă natura a ajutat originilor noastre şi a modelat evoluţia umană atunci, natura aceasta este ruda mea, nu prin comunitatea sângelui sau a naşterii, dar prin înţelegerea şi participarea la divinitate. Pentru asta trebuie să coborâm în marea noastră interioară, la aceleaşi începuturi ale Eu-lui. Deoarece conştiinţa umană s-a dezvoltat din conştiinţa animală numai că, la specia umană, conştiinţa este punctul cel mai înalt al unui îndelungat proces evolutiv. Conştiinţa este sufletul iar sufletul este divin. Eul interior este o realitate, este divinul din noi, care veghează necontenit şi aşteaptă să-l descoperim şi să-l cunoaştem. Dumnezeu nu este teorie sau sentiment, este o stare de conştiinţă pe care noi o putem realiza chiar aici pe pământ. Împărăţia lui Dumezeu este în noi, o putem realiza în sufletul nostru. Oamenii au rămas numai cu conştiinţa animalităţii, cu eul personal, vizibil, cu carnea pe care ne-o arătăm unii altora. Şi cu toate acestea în profunzimea fiecăruia dintre noi există o forţă de o grandoare ce nu se poate concepe şi de o misterioasă sublinitate, care este eul veritabil, real, eul superior” (Fr. Rainer, 2012).


Note

1 Platoul Siberian, apoi al Rusiei europene şi câmpia germanică

2 Platoul Himalaya cu extensia noridcă a munţilor Altai şi Tian-şan, apoi platoul iranian şi caucazian

3 Platoul Asiei Centrale cu cu prelungirile lor spre răsărit, adică platourile Gobi şi Takla Makan iar spre apus, până spre zona Mării Caspice


BIBLIOGRAFIE:

Rainer, Francisc, „Însemnări zilnice. Conferinţe. Jurnale de călătorie” (ediţie îngrijită de Adrian Majuru), Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011

Wijkman, Anders & Rockström, Johan, „Falimentul naturii. Negarea limitelor planetei”, Editura Compania, Bucureşti, 2013

Strauss, Claude Lévi, „Antropologia şi problemele lumii moderne”, Polirom, Iaşi, 2011

Morris Jan, „De ce vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor”, Polirom, Iaşi, 2011

Oprescu, Ioan, „Expresia în antropologie, de la naştere la moarte”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011
Autor: Adrian Majurusursa: cotidianul.ro

Despre autor

contribuitor

2 comentarii

Adauga un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Abonează-te la newsletter