Analize și opinii

Mereu cele mai proaste decizii

Foarte greu de găsit motive de optimism, ceva, orice, de care să te prinzi cu speranțe pentru anii care vin. De unde să începi reconstrucția? Și cine să o facă? România a intrat în cea mai serioasă criză de idei din ultimii 10–15 ani.

Cumva, în toți acești ani, cu toate poticnelile, cu toate șovăielile, drumul era clar. Unul cu Uniunea Europeană în față și jalonat de chestiuni simple teoretic – economie de piață, privatizare, diminuarea rolului statului, dar foarte puternice din punct de vedere ideologic, fără concurență. Acum suntem în UE, dar efectele concrete ale aderării – reducerea decalajelor, ultilizarea cu spor a fondurilor europene – nu se fac simțite. Privatizările sunt acum atât de hulite, încât Guvernul nici măcar nu îndrăznește să pună această problemă, deși îi arde buza după bani. Economia de piață e blamată ca o escrocherie, deși nimeni nu mai are răbdare să vadă imperfecțiunea ei. Nici statul nu se simte prea bine, de vreme ce e condus de politicieni blamabili. Ce rămâne încă prestigios sunt statul asistențial, statul angajator și statul de furat. Dar toate acestea nu sunt decât argumente care sprijină ideea proiectului eșuat.

Nu pot să cred că cineva din elita activă a României a visat la un stat asistențial, la o Românie ca un angajator ineficient, la un stat umflat și impotent. Și atunci cum de România lui Năstase, Tăriceanu, Băsescu și Boc a ajuns așa? Cum altfel, decât prin contribuția inestimabilă a acestor personaje obsedate de micul lor joc politic, de sistemul de vasali pe care îl cultivă politica, și nu de un proiect național? Pentru asta au tolerat un stat care a performat doar în corupție și greșeli.

Dacă a vorbi de corupție – dincolo de speculație – e nevoie de dovezi juridice, greșelile comise se decontează zi de zi.

De ani de zile guvernanții au luat cele mai proaste măsuri una după alta. Au țintit problemele esențiale și au luat decizii exact contrare. Cu mult înainte de celebra creștere a pensiilor din 2007, aceste decizii s‑au succedat împotriva oricărui bun‑simț capabil să contribuie la economia de piață. Dacă luăm doar acest reper – pentru că în jurul lui s‑a construit (sau mai bine zis s‑a distrus) mult – avem un lanț de decizii proaste. Fără verigi slabe. Majorarea pensiilor, în contextul în care sectorul înghițea deja transferuri tot mai mari de la bugetul de stat pe fondul unei structuri demografice fatale. Aproape nimeni nu a vrut să vadă asta. Mai mult, dacă tot s‑au adunat bani mai mulți decât se aștepta dintr‑o creștere economică pentru care autoritățile nu prea au făcut nimic, ce‑ar fi să mărim salariile și numărul angajaților? Era singurul mod prin care se putea răsplăti un electorat hotărât să exploateze slăbiciunile politicienilor, la rândul lor cu păcate adânci. Lipsa de idei și conștiința civică a clasei politice fac ca orice guvern în acea situație să fi risipit banii la fel, dovadă aberanta creștere cu 50% a salariilor în mijlocul anului.

Guvernul s‑a schimbat în 2009, dar obiceiurile nu prea, în ciuda unei retorici grozave. Boc și miniștrii săi din două partide păreau că știu și înțeleg totul: salariile prea mari, deficitul bugetului public, lipsa de sustenabilitate a pensiilor, lipsa creditării, oportunitatea fondurilor europene, nevoia de supraveghere externă din partea FMI. Și ce s‑a ales din toate acestea? Nimic. Guvernul nu a decis nimic în legătură cu toate acestea. În schimb, a strâns arierate și a blocat economia pentru a nu fi obligat să restructureze, când tocmai acești bani curgând în economie ar mai fi dat o șansă diminuării înfiorătoare a creșterii economice. Am dat prioritate consumului, ar putea răspunde guvernanții în păstrarea salariilor, dar această soluție ar fi cea pe termen scurt, pe când buna, simpla și corecta decizie care însemna să nu penalizezi economia și societatea pentru păstrarea dimensiunii statului și a prestigiului său fals nu s‑a concretizat. Aceeași logică a guvernării care așază statul mai sus pe o scară a priorităților false a făcut ca principala grijă a Guvernului să fie cea a păstrării statutului său de angajator, plătitor de pensii și conservator al propriilor instituții ineficiente, decât unul care are grijă de societatea ce l‑a format.

Și lanțul împinge decidenții în situația deciziilor luate cu spatele la zid. Cum a fost cea a micșorării pensiilor – una din puținele care nu mizau pe aceeași logică a prezervării statului și funcțiilor sale. Curajul nu a ținut prea mult, și din nou Guvernul a luat cea mai proastă decizie posibilă. Fără luptă, fără nuanțe, fără perspective, TVA a fost majorată efectiv de azi pe mâine, decizia semănând cu o lovitură de baros în capul economiei. În fond, nu vine decât să confirme lanțul lung de decizii proaste la superlativ. Ce se întâmplă cu țara aceasta acum? Atât a fost perioada de creștere? Mai e singurul motor de creștere real – investițiile directe – viabil cu această TVA? Mai e interesat Guvernul de asemenea întrebări? Poate răspunde altfel decât prost la toate aceste provocări?

Dan Suciu

sursa: moneyexpress.ro

Abonează-te la newsletter