Analize și opinii Cultură și Familie Politică

De ziua republicii, acea abdicare de la adevăr

Mă gândesc de multe ori că cel mai bun mod de a demasca minciuna e să fii sec, să o prezinţi cititorului într-un decor textual minimalist, astfel încât ornamentele prozei tale să nu abată atenţia de la palorile ei. Această metodă funţionează însă numai în cazul minciunii de tip vechi, turnată într-un singur lingou, fără meşteşug. Minciuna de tip nou, postmodern, e lucrată în mai multe fire, filigranată de persoane care au conştiinţă istorică, oameni care ştiu să amestece aliajele ideologice şi planurile temporale astfel încât din ghemul strălucitor al tinichelei e mai greu de ghicit miezul calp.

Trăim, poate, în cel mai micinos dintre secoli. Poate că, pe vremuri, se practica mai cu fervoare eroarea, dar azi se construieşte mai lucid-inginereşte minciuna. Rescriem istoria nu după ceea ce credem noi acum, sincer, că e adevărat, ci după ceea ce e la modă. Dacă v-aţi întrebat de ce sunt atât de citite cărţile de memorii, răspunsul e pentru că publicul intuieşte că istoricii-propagandişti de profesie ştiu să mintă fără să lase urme. Nu te mint în obrazul paginii, ci în subsol, în notele care susţin sau care surpă întregul argument. Acele mici rânduri, pe care nu le citeşte nimeni, înţesate de prescurtări, titluri obscure şi conexiuni bizare, sunt genomul textului. Se minte îngropând adevărul sub bibliografii pletorice, se minte accentuând amănunte inutile, se minte folosind concepte nepotrivite cu realitatea, rebotezând incriminator sau izbăvitor anumite realităţi. Munţii istoriei devin astfel aer uşurel care poate fi vânturat după nevoi. Într-un delir nominalist, boieria devine “asuprire feudală”, Shakespeare devine un “ideolog falocratic”, iar comunismul devine “comunism real”, adică “fascism”. Se minte prin omisiune şi din interese ideologice. Se minte pios-fornăit, “strămoşeşte”. Se minte din beţie de putere asupra cuvintelor.

Citim din ce în ce mai abitir cărţi de memorii pentru că simţim că mărturia personală, fie ea şi eronată sau mincinoasă, e de preferat pasteurizării academice. În cazul memoriilor, chiar şi minciuna îţi spune ceva despre un context existenţial, descoperă un om într-o situaţie concretă, nu într-un alambic abstract. A minţi pentru a-ţi salva viaţa sau reputaţia poate fi uneori de înţeles. A minţi din perversitate academică sau din frivolitate ideologică e de neiertat. A minţi pentru că te înghionteşte realitatea poate fi dezonorant, a minţi sub zbârnâita poruncă a neonului din cabinetului tău de la etajul al treilea al unei universităţi e semn de deznădăjduită sterilitate.

De ce se minte? Pentru că se poate, pentru că se cere, pentru că se vinde, pentru că-i la modă, pentru a-ţi spori bibliografia, pentru că nu-ţi pasă, pentru că se uită, pentru că nu minţi de vreme ce adevărul nu există, sau mai precis de vreme ce teoretizăm o diacronie de erori ca pe o sincronie de adevăruri care se neutralizează reciproc. Ni s-a dat, pentru prima dată-n istorie, un compas care dă roată întregul nostru parcurs. Avem arhive şi arhivari specializaţi, facem arheologie cu ajutorul sofisticatelor analize chimice şi genetice, cibernetice. Lipsindu-ne un mai degrabă esenţial element al recuzitei, şi anume “bumbacul în urechi” – care izolează de ispitele şi distracţiile lăturalnicului -, avem totuşi, asemenea înţeleptului eminescian, universul în degetul nostru mic. Şi fix cu degetul ăla ne scobim în nas.
*
Născut în 1927 la Sevastopol ca fiu al unui ofiţer de marină trecut de partea bolşevicilor şi devenit comisar politic al flotei din Marea Neagră, Ilia Djirkvelov a lucrat vreme de 37 de ani pentru KGB. Şi-a făcut platoşă de medalii urcând treptele ierarhiei KGB sub Stalin, Hruşciov şi Brejnev. A străjuit conferinţa de la Yalta, a fost corespondent TASS specializat în campanii de dezinformare a Occidentului, a înţesat cu microfoane ambasade, a recrutat jurnalişti occidentali şi a eliminat inamici ai Sovietelor în Rusia, Europa şi Africa. În 1980, defectează şi este luat sub protecţie de serviciile secrete britanice. În 1987 publică lucrarea Secret Servant. My Life with the KGB & the Soviet Elite (Londra, William Collins Sons & Co.) în care-şi detaliază cu oarecare mândrie activităţile. Printre ele, şi cele desfăşurate pe teritoriul României, în 1947, unde a lucrat ca ofiţer KGB ataşat conducerii trupelor sovietice:

“Primirea noastră în România a fost neprietenoasă şi uneori chiar ostilă”, îşi aminteşte el. “Odată cu lăsarea întunericului, se întâmla să se mai tragă focuri de armă asupra ofiţerilor sovietici; mi s-a întâmplat şi mie când, într-o noapte, mă întorceam cu soţia de la clubul ofiţerilor. Ofiţerii români îşi făceau un punct de onoare din a nu ne ceda loc de trecere pe trotuar şi refuzau să ne salute în ciuda tratatului de prietenie care fusese semnat între ţările noastre. Românii îi displăceau pe ruşi atunci ca şi acum (1980).”

Cât despre activităţile lui Djirkvelov, se ocupa cu epurarea: “Cele şase săptămâni petrecute în România (din mai 1947) au fost extrem de grele pentru că trebuia să lucrăm contra cronometru. Sarcina noastră era să depistăm şi să arestăm agenţii germani sau colaboratorii lor cunoscuţi deja de KGB. Această misiune putea fi îndeplinită numai cu ajutorul românilor care, date fiind circumstanţele, ne-au făcut viaţa extrem de grea. Am arestat câţiva colaboratori, dar succesul nostru a fost limitat. România a fost primul meu post în străinătate dar în ciuda a tot ceea ce era ciudat sau nefamiliar, nu ne simţeam cu adevărat pe pământ străin din cauză că toate vitrinele magazinelor şi locurile publice afişau trei portrete: Stalin, Regele Mihai şi mama sa. Fără a-i pune la socoteală pe ultimii doi, care aveau să dispară în curând, totul era aşa cum eram obişnuiţi.”

Regele Mihai urma într-adevăr să “dispară”, şi aici Djirkvelov serveşte publicului occidental o poveste spectaculoasă: “Ţara era încă sub conducerea Regelui Mihai, căruia guvernul sovietic îi acordase Ordinul Victoria. În schimb, Iosif Stalin avea să primească întreaga Românie, pe care Regele Mihai o va părăsi pentru totdeauna într-un avion sovietic de agrement – făcut, de asemenea, cadou.”
*

M. S. Regele Mihai în 1955

Că M.S. Regele Mihai nu a părăsit România într-un avionaş sovietic o ştiu şi Majestatea Sa, şi martorii oculari ai epocii, şi istoricii oneşti, şi monarhiştii, şi “feseniştii” care jură că a plecat cu un tren plin de aur. Întrebarea e, de ce acest om, Djirkvelov, care ştia că România fusese procurată de sovietici la Yalta, şi nu de la Regele Mihai, pe un avion şi o decoraţie, de ce acest om, deci, minte? Minte trei decenii mai târziu şi în condiţii care nu l-ar fi obligat să o facă.

Să fie din dorinţa de a-şi presăra cartea cu amănunte senzaţionaliste care să-i asigure succesul de librărie? I-a jucat memoria o festă? Din reflexul de a dezinforma pe care şi-l antrenase în seviciul TASS? Nu ştiu. Tot ceea ce ştiu e că, după 1989, povestea cu decoraţia am auzit-o preluată de unii istorici antimonarhişti români. Şi mai ştiu că, parcurgând paginile lui Djirkvelov, gândul m-a dus către începutul Omului din subterană al lui Dostoievski. Citez, din memorie, în traducerea lui Emil Iordache: “Sunt un om rău. Cred că sunt bolnav de ficat.”
Pusă în context, minciuna lui Djirkvelov îţi spune ceva despre sistemul care l-a creat. Despre minciuna uriaşă, endemică, originară şi postum-îmbălsămată care a fost comunismul. Un regim al celor trişti şi sterpi chiar în victorie. Un regim al celor “bolnavi de ficat”.

(Convorbiri literare, decembrie 2003 – pe vremea când unii “anticomunişti” de astăzi nu existau, iar alţii îşi avansau cariera scriind cărţi împreună cu Ion Iliescu).

sursa:

Despre autor

contribuitor

2 comentarii

Adauga un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  • Nu stiu dece minte securistul rus …intre altele interesle unei mari puteri trec ca nivel deintelegere de putinta acestui ilustru necunoscut …in schimb stiu cum a fost cu retragerea din basarabia si bucovina de nord fara sa tragem un singur foc de arma ….ca cea mai lasa dintre atiunile lumii sub conducerea acestui maimutoi regal…stiu um ne-am retras si din ardealul de nord,tot fara un foc de arma si mai stiu ca inainte de decoratie a semnat cu minutele lui instaurarea prin fals si furt primul guvern comunist al lui Groza petru …si mai stiu …MAI ALES CINE A SEMNAT CU UNGARIA IN PRIMAVARA LUI 89 UN ACORD PRIN CARE ARDEALUL REVENEA UNGURILOR …DE ACEEA CRED CA ZBATEREA SOROSITILOR MAJORITAR UNGURI DE LIMBA ROMANA DE AL PUNE PE TRON PE ACEST MAGAVOI ESTE DIRECT INTERESATA DE RECUPERAREA DE CTRE UNGARIA A ARDEALULUI DE LA ROMANIA ….NUMAI CA NOI TIMPITII DE REPUBLICANI ,CEI CARE NU CUNOASTEM “ISTORIA REALA” CUM SE EXPRIMA UNGURII PE SITEURILE ROMANESTI SI MONARHISTE CUM AR FI DCNEWS….NOI SINTEM GATA SA MURIM DIN NOU CA IN DECEMBRIE 89 DACA VREUN NEBUN SIFILITIC AR PUTEA INCERCA O NOUA LOVITURA DE STAT CARE SA-L REPUNA PE TRON PE TRADATOR SI SA REDEA ARDEALUL UNGARIEI ….!VA VETI LOVII DE NOI SI VA TREBUII CA SI VOI SA FITI GATA SA MURITI PENTRU ACEST TRADATOR LAS SI VINDUT UNGURILOR …ASA CUM INSUSI EUROPA LIBERA NE ANUNTA IN PRIMAVARA LUI 89 !

  • Măi om bun, chiar dacă nu-l plac pe Bâlbuţă I, nu el a fost vinovat de cedările teritoriale din 1940! Carol al II-lea a fost pe-atunci la cârmă – şi a plătit cu tronul!

Abonează-te la newsletter