Politică

MEDIOCRITATEA, CALEA SIGURĂ SPRE SUCCES >>> Aceşti proşti care ne conduc

Omul potrivit, la locul potrivit e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de găsit la conducerea majorităţii instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale. Paradoxal, deşi stârneşte critici acide, istoria se repetă cu o discreţie suspectă la fiecare schimbare în cele mai înalte funcţii din aceste instituţii: în locul unui nepriceput e pus un altul.

La prima vedere, aproape toate organizaţiile internaţionale cele mai importante duc lipsă de conducători competenţi, cu iniţiativă, abili şi carismatici, cu calităţi de lideri. Cei promovaţi în cele mai importante funcţii de conducere sunt mai degrabă nişte birocraţi neinspiraţi, mediocri, care nu-şi dau seama de importanţa misiunii şi a statutului lor.

Atenţie însă, aparenţele înşală! Ei nu sunt puşi acolo întâmplător. În cele mai multe cazuri, numirea lor în posturile-cheie este opera extrem de rafinată a unor şefi de stat şi de guvern, a unor grupuri politice, care preferă să numească figuri obscure în posturi atât de importante, transformându-le cu uşurinţă în “pionii”, în spatele cărora se desfăşoară nestingherite adevăratele jocuri ale celor cu adevărat puternici. La această concluzie au ajuns analiştii politici germani, care au făcut o radiografie surprinzătoare a politicii din spatele politicii, dezvăluind principiile după care aceasta funcţionează.

CRITERIUL OBSCURITĂŢII
Pionii postaţi în funcţii de conducere sunt produsele unui mod de gândire “proporţional”, afirmă analiştii germani, citaţi de Der Spiegel. Selecţia lor are la bază principiul mediocrităţii. Tocmai pe această “slăbiciune” mizează cei care îi aleg şi care cunosc foarte bine potenţialul respectivei funcţii. Cu cât dezechilibrul dintre standarde şi posibilităţi într-o funcţie de conducere este mai mare, cu atât mai uşor poate fi manipulat titularului ei. Dintre toate “calităţile” pe care trebuie să le îndeplinească un “pion” într-o funcţie internaţională importantă, lipsa de iniţiativă este cea mai gravă, mai ales în situaţii de criză, cum se întâmplă în prezent.

Dar să privim mai întâi în ograda noastră, Uniunea Europeană. Preşedintele Comisiei Europene (organul executiv al UE), portughezul Jose Manuel Barroso, trece prin momente grele. Zâmbetul i-a pierit şi dă impresia unui om din ce în ce mai slab şi neajutorat. Cu toate astea, speră ca foştii lui susţinători să îl ajute să obţină un nou mandat de cinci ani după alegerile din 15 septembrie. La prima încercare, luna trecută, noul Parlament ales de la Strasbourg i-a pus beţe-n roate, membrii Partidului Verzilor şi social-democraţii hotărându-se să amâne votul.

Barroso pare să nu mai aibă autoritate nici cât avea până acum. Mulţi îl critică şi împrăştie zvonuri care mai de care mai defăimătoare, ridiculizând eforturile lui disperate pentru a obţine ajutor din partea foştilor săi susţinători.

Se zvoneşte că Angela Merkel, cancelarul german care s-a făcut luntre şi punte să-l cocoaţe în funcţie, ar fi luat acum o distanţă considerabilă faţă de el, plictisită de atâtea insistenţe. La fel şi Nicolas Sarkozy, preşedintele francez. Cu cinci ani în urmă, Comisia Europeană avea o alternativă serioasă la Barroso, pe politicianul belgian Guy Verhofstadt, un om stăpân pe sine, cu experienţă şi deloc dispus la subordonare.

El avea atunci un puternic susţinător, pe fostul cancelar german Gerhard Schröder, însă şansele politice ale acestuia intraseră deja în declin, iar Merkel era în plină ascensiune spre putere. Ea a profitat de ocazie jucându-şi cartea şi mobilizându-i pe conservatori, care l-au înfrânt pe Schroder în alegerile prezidenţiale.

Astfel, Barroso a ajuns în fruntea CE, cu toate că nu era cel mai bun candidat. Din contră, avea pe-atunci ambiţii modeste, dar tocmai asta a contat. Motivul e cât se poate de simplu. UE avea nevoie de un om slab, pentru a putea profita de el şi pentru că o alternativă mai serioasă ar fi putut duce la conflicte puternice. De pildă, dacă ar fi fost aleasă o personalitate puternică, de neîntrecut, cum a fost francezul Jacques Delors, care a condus CE timp de zece ani, între 1985 şi 1995, fiind supranumit “Domnul Europa”, altfel ar fi stat lucrurile. UE nu ar mai fi fost genul de organizaţie pe care ţările mari să o poată controla în interesul lor propriu. Pe când cu Barroso…

RIVALITĂŢI PERSONALE
În spatele aranjamentelor politice se află adeseori frustrări şi rivalităţi personale. Cel mai evident este cazul Germaniei, care se menţine ca putere economică a Europei. Totuşi, germanii au fost împiedicaţi ani buni să acceadă la poziţii de frunte în organismele internaţionale. De pildă, au trecut 40 de ani de când Germania a avut un preşedinte la Comunitatea Economică Europeană (CEE) pe Walter Hallstein, şi 25 de ani de când NATO a avut un secretar general german, pe Manfred Wörner.

După reunificare, Germania s-a reorientat către Comunitatea Europeană, loialitatea faţă de NATO şi sprijinul pentru organizaţii internaţionale importante, ca ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite). În acest scop, Germania a căutat să-şi propulseze cei mai pricepuţi şi mai abili candidaţi în funcţii internaţionale, însă politica internă rămâne pe primul loc la Berlin.

Dar bunele intenţii se izbesc de Cancelarie ca de “Zidul Berlinului”. De pildă, fostul ministru de Externe german, Joschka Fischer, foarte apreciat şi respectat în străinătate, ar fi fost tocmai bun să vină ca ministru de Externe al UE, în locul lui Javier Solana, care va părăsi postul în septembrie. Numai că Fischer este membru al Partidului Verzilor şi nu-i este deloc pe plac lui Merkel. Nici fostul preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate (CDU), Friedrich Merz, şi el văzut ca un posibil candidat, nu se are mai bine cu cancelarul, după ce i-a devenit duşman şi critic.

Din hachiţele feminine ale lui Merkel ar putea trage foloase rivalii. De pildă, Marea Britanie, care deja l-a numit pe fostul premier Tony Blair ca posibil candidat pentru postul de preşedinte al Consiliului UE, şi asta, în ciuda faptul că el nu se află în termeni buni cu actualul premier, succesorul său în Downing Street, Gordon Brown. E clar, la Londra, rivalităţile personale sunt mai puţin importante decât la Berlin, când vine vorba despre interesele internaţionale. La fel stau lucrurile şi la Paris sau la Madrid.

De exemplu, Dominique Strauss-Kahn şi Javier Solana, ambii socialişti, sunt susţinuţi puternic de guvernele conservatoare din ţările lor, primul pentru funcţia de director al Fondului Monetar Internaţional (FMI), iar celălalt, pentru postul de ministru de Externe al UE.

OMUL DE LA BANCA MONDIALĂ
În vreme de criză este nevoie de lideri de un alt calibru, pentru că asemenea perioade sunt necruţătoare cu birocraţii aflaţi la cârma marilor instituţii. Criza scoate la suprafaţă toate neajunsurile unui sistem şi nepriceperea conducătorilor acestuia.
Este cazul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), unde negocierile pentru încheierea unui tratat au intrat în impas. Nu face excepţie nici Banca Mondială, cu toate că noul său preşedinte, Robert Zoellick, e un negociator abil, care a căpătat experienţă în administraţia fostului preşedinte american George W. Bush, dar şi în calitate de consilier la Goldman Sachs.

Totuşi, Zoellick rămâne, în esenţă, un tehnocrat care se descurcă cel mai bine printre hârţoage, şi mai puţin un întreprinzător, strateg sau vorbitor talentat. La criticile faţă de activitatea desfăşurată de instituţia sa, în loc să le combată cu hotărâre şi să îndrepte imediat lucrurile, Zoellick preferă să tacă şi să aplaneze conflictele. SUA, care au avut întotdeauna grijă să-şi pună pe unul de-al lor la conducerea BM, au tendinţa să aleagă oameni ca Zoellick, tributari celor care i-au ajutat să ajungă atât de sus.

MAI MULT SECRETARĂ DECĂT GENERAL
La ONU e jale, de doi ani şi jumătate de când a venit la conducere fostul ministru de Externe sud-coreean Ban Ki-moon. Este o dezamăgire pentru toată lumea şi omul cel mai nepotrivit pentru rolul de a conduce o comunitate de 192 de ţări, tocmai când axa politică pare să se schimbe din America spre Asia.

Ban pare mai interesat să fie “secretară” decât general, după cum îl ridiculizează criticii. Nu suferă comparaţie cu predecesorul său, Kofi Annan, care a fost cu adevărat un politician, dedicat unui interes global, refuzând să meargă pe linia trasată de Statele Unite. Vocea lui s-a făcut ascultată şi a primit şi un Premiu Nobel pentru Pace.

Un secretar general al ONU trebuie să joace trei roluri importante: să fie un diplomat împăciuitor, un bun vorbitor şi un bun manager. Ban nu a reuşit să-şi însuşească nici unul din acestea. Engleza lui e greu de înţeles şi, pe deasupra, mai vorbeşte şi încet şi nu-şi explică niciodată poziţia. “Nu ştim niciodată ce vrea”, s-a plâns de curând un ambasador european. Ban călătoreşte mult, iar specialitatea lui sunt conversaţiile faţă-n faţă doar cu o singură persoană. Numai cu ocazia diferitelor summit-uri mai petrece câte o jumătate de oră cu preşedinţii şi cu dictatorii în câte o cameră, de unde evacuează tot personalul său.

De când a venit la ONU se spune că instituţia “mai întâi a tăcut, apoi a dispărut”. Realizările lui Ban se pot număra pe degetele de la o mână, “notabile” fiind accesul trupelor de pace ale Uniunii Africane în zonele de război din Sudan, numirea fostului preşedinte american Bill Clinton ca trimis special în Haiti şi accesul echipelor umanitare străine în Birmania, după taifunul Nargis.

VORBEŞTE ENGLEZA CU PINGUINII
În alte organizaţii, ierarhia nu este atât de simplu de aranjat. În NATO, de pildă, e nevoie de o adevărată politică aritmetică pentru a alege pe cineva la cârma organizaţiei, explică analiştii germani. Aspiraţii înalte manifestă mai toate ţările membre, care îşi desemnează candidaţii. Se perindă tot felul de figuri, unele marcante, altele obscure, care aspiră la funcţia supremă a organizaţiei. Printre acestea din urmă s-a numărat şi fostul ministru de Externe bulgar, Solomon Passy.

Candidatura lui, singura care a fost menţinută mai multă vreme, i-a adus, după cum era de aşteptat, eşecul. Passy nu a avut însă de suferit şi a făcut haz de necaz, în stil propriu, în pagina sa de web, pe care se recomandă într-un mod ilar destul de ciudat şi de infantil. Fostul ministru bulgar scrie că “bea hot peppers proaspăt, vorbeşte engleza cu pinguinii din Antarctica şi poate calcula mintal suprafaţa pătrată a unui… cerc”. Lui i s-a părut că această prezentare ar fi profilul ideal pentru un aspirant la postul de secretar general al NATO.

În mod obişnuit, Washingtonul este cel care numeşte comandantul militar suprem al organizaţiei, în timp ce puterea diplomatică le este rezervată europenilor. Pentru funcţia de secretar general al NATO şi-au mai manifestat interesul şi alţi candidaţi, între care Joschka Fischer, Jonas Gahr Store (ministrul de Externe norvegian), Peter Gordon MacKay (ministrul Apărării canadian), Radoslav Sikorsky (fostul ministru de Externe polonez), Aleksander Kwasniewski (fostul preşedinte polonez) şi Janez Jansa (fostul premier sloven). Dacă vreunul dintre aceştia trei din urmă ar fi avut succes, Europa de Est s-ar fi putut lăuda cu primul secretar general al NATO provenit dintr-o ţară a fostului bloc sovietic.

Dar câştigătorul este Anders Fogh Rasmussen, fostul premier danez, un politician conservator, pornit împotriva imigraţiei. A fost candidatul cel mai comod, care nu pare să deranjeze pe nimeni şi ce mai contează că este un economist de formaţie, şi nu un expert în probleme militare.

REŢETA PERFECTĂ
La conducerea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, lucrurile sunt şi mai evidente în privinţa desemnării unui şef după criteriul obscurităţii. Până anul trecut, agenţia a fost condusă de egipteanul Mohamed El Baradei, care, dintr-un candidat de compromis, a ajuns o figură respectabilă. Cât a stat la cârma AIEA, n-a avut de lucru şi a criticat invazia americană în Irak, supărând administraţia fostului preşedinte american George W. Bush, care i-a închis calea pentru un alt mandat. Baradei nu s-a grăbit nici să blameze Iranul, iar el şi instituţia sa s-au ales, până la urmă, cu un Premiu Nobel pentru Pace.

Succesorul lui, diplomatul japonez Yukiya Amano, a primit postul abia în a şasea rundă de vot. Expert în drept internaţional şi în neproliferare nucleară şi dezarmare, Amano nu are nici pe departe calităţile lui Baradei. Discursul lui după preluarea funcţiei a durat şase minute şi l-a citit cu o voce monotonă, exact aşa cum îi fusese scris pe hârtie. Amano e considerat favoritul Vestului şi al Statelor Unite, dar are un mare defect pentru un lider, lipsindu-i puterea de comunicare. Dar nu e nici o problemă, pentru că se pare că şi AIEA a învăţat reţeta succesului: MEDIOCRITATEA, în toate formele ei.

Sînziana Stancu
sursa: jurnalul.ro

Abonează-te la newsletter