Politică

Mussolini sau Roosevelt?

paradoxAlegerile europarlamentare de la finele acestei saptamini vor demonstra cine “capitalizeaza” mai bine – politic – urmarile celei mai severe crize economice din ultimele decenii. Pina acum, cele trei mari familii europene au incercat diferite raspunsuri la tulburarile nu doar financiare, ci si sociale generate de criza.

Un electorat tot mai nervos si mai sceptic in privinta clasei politice, in ansamblul sau, nu pare foarte convins ca pilotii aeronavelor aflate in furtuna sunt cei mai potriviti. Aparent, cea mai avantajata poate fi stinga politica, social-democratii.

Discursul traditional mai populist, pledoariile pentru un stat interventionist mai puternic, scepticismul vizavi de “mina ascunsa” a pietei ce poate regla disfunctionalitatile acesteia in momentele de dezechilibru, sustinerea unei fiscalitati mai echitabile si a unei redistribuiri mai accentuate a avutiei in interiorul societatii, toate aceste principii ideologice par sa fie mai de actualitate ca niciodata in contextul crizei.

De ce am scris “aparent”? Pentru ca nici drepta reunita mai ales in marea familie populara care acum domina Parlamentul european nu sta cu miinile-n sin.

Euroscepticismul nuantat al acesteia, indemnurile la cumpatare si la revigorarea valorilor traditionale ale societatii – familie, principii morale, credinta, etc – o atenta repozitionare doctrinara in raport cu acel “capitalism dur” pe care publicul larg il condamna pe strazile Londrei sau Parisului formeaza miezul complex al unei doctrine (crestin-democratia) care se vadeste departe de a-si fi epuizat valentele. Liberalii lupta din greu pentru a-si salva ceea ce a mai ramas din transeele unor pozitii ideologice aproape spulberate de salvele de artilerie ale crizei financiare.

Ei se afla in situatia in care se gaseau dupa cel de-al doilea razboi mondial, cind apetitul planificarii si al etatismului era larg impartasit de publicul secatuit de efortul de o jumatate de deceniu de conflagratie si de extremismele interbelice.

Mai trebuie luata in considerare si distributia puterii in prezent: de obicei, primii care platesc nota sunt cei aflati la putere, indiferent daca au sau nu au vreo vina vizavi de evolutiile nefavorabile. Din acest punct de vedere, stinga este iarasi avantajata.

Dar indiferent de posibilele (re) pozitionari intre aceste trei “familii” politice – carora li se adauga “verzii” aflati in dramatic declin comparativ cu vremurile de apogeu de acum doua decenii – toate fortele politice care au dominat Europa in ultimii douazeci de ani sunt amenintate, in egala masura, de valul de extremism care poate hrani un electorat innebunit de spaime de viitor si lipsit de incredere in liderii prezentului.

Proiectul european s-a bazat nemijlocit pe capacitatea economiilor nationale insumate de a asigura un nivel de trai constant in crestere pentru traitorii dintre frontiere, pe de-o parte, si de a genera un “surplus” necesar unei integrari line a noilor-veniti.

“Nucleul dur” – Germania, Franta, Italia, Regatul Unit, etc – a fost mereu suficient de performant pentru a taia o felie din propriile resurse si de a o oferi tarilor mai sarace care, de-a lungul timpului, au indeplinit conditiile de aderare: Grecia, Portuglia, Spania.

Paradoxul face ca cel mai mare val de extindere sa se loveasca, acum, de tarmul unei crize fara precedent. Reflexele generate de criza sunt aceleasi: teama ca “strainul” atenteaza la locurile de munca ale nationalilor, ca banii din taxe si impozite sunt impartite pe principii deseori obscure de o Comisie care este numita si nu aleasa, ca munca unora hraneste hotia altora, etc.

Cele mai radicale raspunsuri la aceste intrebari legitime ale publicului larg se afla in buzunarul de la vesta al politicenilor extremisti.

Ei nu se lanseaza in lungi dizertatii pe teme economice, ci identifica rapid un “inamic” palpabil si la indemina: bancherul lacom, evreul, strainul in general (cazul Italiei), nou-venitii din Est, etc.

Ei nu atrag atentia asupra disfunctionalitatilor nationale – deresponzabilizind, prin urmare, publicul in ansamblul sau – ci asupra celor unionale/mondiale. Nu imensul si nerealistul aparat de stat al privilegiatilor Frantei este de vina, nu lenta si inoperanta birocratie germana, nu scaderea neverosimila a capacitatii de productie in dauna serviciilor din Regatul Unit, ci incapabilii birocrati de la Bruxelles – caracterizati ca “eurocleptocrati” – de pilda.

Sau strainii care profita de pe urma muncii localilor, paraziti pe care niste principii aiuristice ii arunca din vagaunile lor pe trotuarele sclipind de curatenie ale marilor natiuni.

O parte din aceste sloganuri simple si pe cit de toxice, pe atit de eficiente politic in vremuri de criza, la intilnim si in discursul unor lideri apartinind familiilor traditionale mentionate. In goana lor dupa voturi, partidele uita uneori ca alimentind asemenea angoase colective nu fac decit sa-si sape propria groapa (de la perioada interbelica nu au trecut decit sapte decenii, decenii care nu au modificat reactiile publice de baza atit de mult cum ne place uneori sa credem).

Proiectul europeana se confrunta in acesti ani cu cea mai mare provocare din scurta sa istorie.

Atit in parlamentele nationale cit si la Strasbourg/Bruxelles avem nevoie de o garnitura de lideri puternici si credibili, care sa fie capabili de mai putin show si de mai multa ideologie. Merita sa ne aducem aminte ce au insemnat in F.D. Roosevelt pentru o America in deriva economica sau un Winston Churchill pentru un Imperiu Britanic obligat sa infrunte singur nazismul care ingenunchease Europa intr-un an.

Daca acesti lideri nu se vor dovedi capabili sa gaseasca solutii economice si politice in propriile lor “regate” doctrinare, extremismul va cunoaste cea mai severa revigorare din ultimele sapte decenii.

Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro

Abonează-te la newsletter