Politică

“Pierdut e cel care întârzie” în istorie

hqdefaultÎn istorie ar fi preferabil să ţii ritmul schimbărilor, pentru a-ţi păstra vie puterea de a înţelege succesiunea de peisaje umane sau politice. Altfel există primejdia să fii exlcus, căci „pierdut e cel care întârzie” să intre în istorie.

Ismail Kadare (Piramida) aplică istoriei politice contemporane lui physiognomonia mitologiei. Istoria este o desfăşurare continuă de simboluri, prin care se confruntă sisteme, ideologii, doctrine. În această confruntare umană şi imaterială, deopotrivă, este „în avantaj cel care are primele suspiciuni. Celălalt, chiar dacă este nevinovat, cade pe o poziţie inferioară prin însuşi faptul că întârziase”.

Fiica lui Agamemnon, de pildă, a coborât din respirarea mitologiei, multiplicându-se în ultimele trei milenii în tăinuitul penitenciar al istoriei, simbolizând sacrificiul neimaginat, încleştarea dinţilor în faţa dezmăţului politic aberant, nepermis unei lumi normale. Treptele sacrificiului mitologic parcurs de Ifigenia la vremea ei precum şi a altora asemenea ei ulterior sunt parcurse de fiecare dintre noi în cursul unei vieţi aparent obişnuite, presărată de compromisuri, îndoieli, neputinţe, eşecuri, ratări. Toate acestea însumate, chiar fără oscilaţii seismice ieşite din comun, pot fi considerate, din perspectiva unei vieţi netrăite, sacrificiul prescris de mitologie şi impus de istorie.

Istoria cuprinde abisuri care separă şi mijloace de manevrare a simbolurilor, reuşind astfel să creeze privilegii de castă. Marele selector uman, oportunismul, malformând destine şi reducându-le la un arhetip abstract, a născut „o comuniune minunată, o dorinţă impetuoasă de a vorbi unul cu altul, de a ne zâmbi reciproc, chiar şi fără motiv”. Faptul că aceeaşi mână supremă, care s-a substituit destinului, dar şi previzibilului, oferea celor selectaţi „senzaţia unei solidarităţi voioase între oameni şi necunoscuţi”- aceştia erau membrii de partid. Era însă numai o senzaţie, căci posesorul acestei mâini, Conducătorul suprem, a dobândit dreptul şi puterea de a selecta, în urma săvârşirii celui mai mare sacrificiu. Asemenea lui Agamemnon, Conducătorul şi-a sacrificat cea mai dragă fiinţă pentru a „câştiga dreptul de a sacrifica pe oricine ar fi vrut”. Odată câştigat acest drept, Conducătorul se transformă în Marele selector al destinelor. Punctul final al jocului îl ştie doar el, pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă căreia îi poate da forme în funcţie de compromis. Succesiunea sacrificiilor aplicate magmei populare ar fi trebuit să creeze o linişte umană de neimaginat: „Un popor fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gândurile Prinţului. Şi cât de comod: nimic care să demonstreze contrariul, nici opoziţie, nici martori”. Un astfel de popor a fost matriţat de un conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ilegalităţilor oficializate, a crimelor evidente iar românii nu sunt departe de trăsăturile unei astfel de formatări culturale şi ideologice.

Jocul Prinţului de a transforma un popor viu într-o magmă populară a durat la noi 50 de ani şi, în vreme ce „întreaga lume se bucura de viaţă”, noi toţi „ne sacrificam, chipurile, de dragul unor idei” în care nu credeau nici aceia care le promovau. A rezultat şi o elită de funcţionari, în sufletul cărora „invidia, admiraţia şi ranchiuna se adunau într-un zâmbet pe care l-ai fi putut numi la fel de bine şi anti-zâmbet”.

Anti-zâmbetul a fost definit cândva, mai plastic, de scriitorul Max Blecher prin „râgâitul intim al micii perfidii”, sau ceva de genul „Vai, da, eşti foarte util, putem face multe lucruri interesante împreună”, deşi vorbitorul îţi semnase anterior, fără să ştii, desfacerea contractului de muncă. Sunt mulţi care au păţit-o şi de aici „sentimentul românesc al scorburii” care, după o asemenea experienţă, nu va deveni niciodată penibil sau o caricatură a momentului.

Sacrificiul poate lua şi aspecte dizgraţioase, înspăimântătoare. Poţi chiar să-i ceri unui popor să se schimbe iar conducătorii, de la Tegucigalpa, la Tirana sau Bucureşti, au făcut-o fără remuşcări: oamenii şi-au schimbat la ordin vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură etc. S-a trecut agresiv de la clasici la marxism-leninism sau comsomolism; de la Baudelaire la Makarov. „Ce mesaj e acesta? Ce simbol?” Se poate vedea cu uşurinţă faptul că manelizarea este rezultatul nefericit al unei schimbări impuse de un conducător suprem, în mod raţional şi consecvent.

Pe fondul alterării culturale, al neantizării sociale, ceea ce ieri era catalogat drept groaznic a doua zi părea a fi o dulcegărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate acestea făceau parte din planul Conducătorului, căci el ştia reţeta: „După ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii”. Astfel s-a născut realitatea evenimentului non-eveniment, definit prin existenţa unui public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor. Nu este un secret faptul că „aşa uscată, sleită, viaţa poate fi mai uşor dominată”.

În consecinţă, avertismentul Conducătorului este cât se poate de neobişnuit: „Nu vă încărcaţi memoria cu nimic, nici chiar cu visele voastre!”. Cei lucizi, puţini rămaşi în urma măcelului cultural, descopereau un adevăr, acela că suntem doar „umbre care îngrozim omenirea!”.

Dar, precum spune şi mitologia, orice conducător are un călcâi al lui Ahile, o necunoscută care-l va absorbi precum o stea pitică, oriunde s-ar ascunde, căci, de partea cealaltă a existenţei, mai sunt milioanele de victime „cu privirile încărcate de ură, care-şi vântură rănile şi cer explicaţii”. Şi nu numai atât: aceştia poartă cu ei tratatele, decretele, hrisoavele, Kanunu-ul, autopsiile, vechile pravile, încălcate de conducători.

Ismail Kadare reuşeşte o fericită corelare între istorie şi mitologie, dovedind că istoria se rezumă la simboluri aflate în continuă mişcare, transformare, simboluri care trebuiesc înţelese şi definite la timp, deoarece „pierdut e cel care întârzie” în istorie.

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul

Abonează-te la newsletter