Politică

Puterea muncitorilor : privatizarea sistemului de pensii în Chile

O stafie bântuie lumea. Este stafia sistemului falimentar al pensiilor de stat. Sistemul pensiilor de stat, care a deţinut supremaţia pe aproape toată durata acestui secol, are un defect fundamental, născut dintr-o concepţie falsă despre comportamentul uman: el distruge, la nivelul individului, legătura esenţială dintre efort şi recompensă — cu alte cuvinte, dintre răspunderile şi drepturile individuale. Întotdeauna când acest lucru se întâmplă pe scară largă şi pentru o perioadă lungă de timp, rezultatul este dezastrul.

Doi factori exogeni agravează rezultatele acestui defect: (1) tendinţa demografică globală către rate descrescătoare ale fertilităţii şi (2) avansul medicinei, care prelungeşte durata de viaţă. Ca rezultat, din ce în ce mai puţini muncitori sprijină din ce în cei mai mulţi pensionari. Din moment ce creşterea atât a vârstei de pensionare cât şi a impozitului pe salarii are o limită, mai devreme sau mai târziu, sistemul trebuie să reducă beneficiile promise, indiciu al falimentului său.

Fie că această reducere de beneficii se face prin inflaţie, ca în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, fie prin legislaţie, rezultatul este acelaşi pentru muncitorul pensionat: neliniştea la bătrâneţe creată, paradoxal, de nesiguranţa sistemului de “asigurări sociale”.

În 1980, guvernul chilian a decis să ia taurul de coarne. Sistemul de pensii de stat a fost înlocuit cu o inovaţie revoluţionară: un sistem naţional privat de Conturi de Economii pentru Pensii (CEP).

După 15 ani de funcţionare, rezultatele vorbesc de la sine. Pensiile, în noul sistem privat, sunt deja cu 50%-100% mai mari — după caz, dacă sunt pensii de bătrâneţe, de handicap sau de urmaş — decât erau în sistemul de stat. În 1995, resursele administrate de fondurile de pensii private se ridicau la 25 de miliarde de dolari, sau aproximativ 40% din PNB. Îmbunătăţind atât funcţionarea pieţei de capital cât şi a celei a forţei de muncă, privatizarea pensiilor a fost una dintre reformele cheie care au împins rata de creştere a economiei de la istoricul 3% pe an la 6,5% pe an în medie în ultimii 12 ani. Este, de asemenea, o certitudine că rata de economisire a chilienilor a crescut la 27% din PNB în timp ce rata şomajului a scăzut la 5%, de când reforma pensiilor a inceput.

Mai important încă, pensiile au încetat să fie o problemă a guvernului, depolitizând un sector uriaş al economiei şi dând indivizilor mai mult control asupra propriilor vieţi. Defectul structural a fost eliminat şi viitorul pensiilor depinde de comportamentul indizilor şi de evoluţia pieţei.
Succesul sistemului privat de pensii chilian a determinat trei alte ţări din America de Sud să-i urmeze exemplul. De curând, Argentina (1994), Peru (1993) şi Columbia (1994) au întreprins reforme similare. În cele patru ţări sud americane, circa 11 milioane de muncitori au CEP-uri.

Experienţa chiliană poate fi instructivă pentru toate ţările lumii. Chiar şi Statele Unite încep să dezbată serios privatizarea schemei de pensionare, veche de 60 de ani. Trebuie spus că sistemul de asigurări sociale al Statelor Unite este cel mai mare program guvernamental din lume, cheltuind mai mult de 350 de miliarde de dolari pe an (mai mult decât bugetul de apărare al Statelor Unite din timpul războiului rece).

Ca un indiciu al puterii ideilor, chiar şi oficiali ai Republicii Populare Chineze au venit în Chile să studieze sistemul pensiilor private. Unul dintre rezultate este această dispută deosebit de interesantă, dezvăluită recent de revista The Economist:

“De obicei, este mai multă acreală decât comedie în disputa pe termen lung între Marea Britanie şi China legată de viitorul Hong Kong-ului. Şi totuşi, un zâmbet trebuie să fi trecut pe faţa lui Chris Patten, guvernatorul Hong Kong-ului, atunci când China i-a dezavuat planul de a introduce un sistem de pensii de stat în colonie. Zhou Nan, principalul reprezentant al Chinei în Hong Kong, a declarat că dl. Patten, un conservator britanic, încearcă să introducă idei “costisitoare, euro-socialiste” în Hong Kong (11 februarie 1995)”.

Este posibil ca, înaintea intrării în noul mileniu, mai multe ţări, între care toate ţările din cele două Americi, să îşi fi privatizat sistemele de pensii. Aceasta va însemna o redistribuire masivă a puterii de la stat către indivizi, favorizând libertatea personală, promovând dezvoltarea economică mai rapidă şi uşurând povara sărăciei, în special la bătrâneţe.

Sistemul chilian, CEP

În sistemul chilian de CEP-uri, ceea ce determină nivelul pensiei unui muncitor este suma de bani pe care o acumulează în timpul anilor de activitate. Nici muncitorul, nici patronul nu plătesc impozit de asigurări sociale statului. Şi nici de la stat nu primeşte muncitorul pensie. În schimb, pe toată perioada de activitate, 10% din salariul său este depus automat de către patron în CEP-ul său individual. Acest procentaj se aplică numai primelor 22 de mii de dolari de venit anual. Ca atare, pe măsură ce salariile cresc, partea de “economii obligatorii” a sistemului de pensii scade.

Muncitorul poate contribui cu încă 10% din salariu în fiecare lună, şi acestea deductibile din venitul impozabil, în chip de economii voluntare. În general, muncitorul contribuie cu mai mult de 10% din salariu dacă vrea să iasă la pensie mai devreme sau vrea sa obţină o pensie mai mare.

Muncitorul alege unul dintre administratorii privaţi ai fondurilor de pensii (”Adminstradoras de Fondos de Pensiones”, AFP) pentru managementul CEP-ului său. Aceste companii au obiect de activitate unic şi sunt subiectul reglementărilor legale instituite cu scopul de a garanta un portofoliu diversificat, cu risc scăzut, şi cu scopul de a preveni frauda. O entitate guvernamentală separată, o “Superintendenţă AFP” foarte tehnică, are rol de supraveghere. Desigur, intrarea pe piaţă a AFP-urilor este liberă.

Fiecare AFP operează echivalentul unui fond mutual care investeşte în acţiuni şi obligaţiuni. Deciziile de investire sunt luate de AFP-uri. Reglementările guvernamentale fixează numai limitele maxime procentuale atât pentru fiecare instrument cât şi pentru portofoliul global şi spiritul reformei este ca aceste reglementări să fie reduse constant cu trecerea timpului şi pe măsură ce AFP-urile câştigă experienţă. Nu există nici cerinţa legală de a investi în obligaţiuni de trezorerie. Din punct de vedere legal, AFP-ul şi fondul pe care îl administrează sunt două entităţi distincte. Astfel, dacă un AFP dă faliment, activele fondului mutual—adică investiţiile muncitorilor—nu sunt afectate.

Muncitorii sunt liberi de a trece de la un AFP la altul. Din acest motiv, există concurenţă între companii pentru a oferi o rată de revenire a investiţiilor mai mare, servicii mai bune sau comisioane mai mici. Fiecare muncitor are un carnet CEP şi primeşte la din trei în trei luni un extras de cont care îl informează câţi bani a acumulat şi ce performanţă a avut fondul mutual. Contul este în numele muncitorului, este proprietatea sa şi va fi folosit la plata pensiei de bătrâneţe (cu o clauză de moştenire).

Aşa cum este de aşteptat, opţiunile indivizilor în legătură cu bătrâneţea diferă la fel de mult ca şi celelalte opţiuni. Unii oameni şi-ar dori să lucreze toată viaţa, alţii abia aşteaptă să nu mai lucreze şi să se dedea adevăratelor lor vocaţii sau hobby-uri, cum ar fi scrisul sau pescuitul. Vechiul sistem de stat nu permitea satisfacerea acestor opţiuni decât prin intermediul presiunilor colective: o vârstă timpurie de pensionare pentru grupurile cu putere mare de influenţare politică, de exemplu. Era o schemă procustiană care cerea un preţ plătibil prin scăderea nivelului de fericire al oamenilor.

Sistemul CEP permite opţiunilor individuale să se materializeze în decizii care produc efectul dorit. La ghişeele multor AFP-uri există terminale care permit muncitorului să îşi calculeze valoarea aşteptată a viitoarei pensii, pe baza sumei din cont şi a anului în care doreşte să iasă la pensie. Alternativ, muncitorul poate specifica mărimea pensiei pe care doreşte să o primească şi întreba calculatorul cât trebuie să depună în fiecare luna dacă doreşte să iasă la pensie la o anumită vârstă. O dată ce primeşte răspunsul, pur şi simplu cere patronului să depună noua cotă procentuală din salariu. Desigur, poate ajusta cifrele pe parcursul timpului, în funcţie de câştigul real al fondului. Esenţialul este că muncitorul poate să hotărască asupra mărimii pensiei şi a vârstei de pensionare în acelaşi fel în care comandă un costum la croitor.

Aşa cum s-a spus mai sus, contribuţiile muncitorilor sunt neimpozabile. Câştigul CEP-urilor este neimpozabil şi el. O dată cu ieşirea la pensie, când se retrag fonduri, se plătesc impozite în funcţie de treapta de impozitare în vigoare în acel moment.

Sistemul chilian al CEP-urilor include atât angajaţi din sectorul privat cât şi angajaţi din sectorul public. Singurii excluşi sunt angajaţii politiei şi ai armatei, al căror sistem de pensii, ca şi în alte state, este inclus în sistemul de plată şi de condiţii de angajare. (După părerea mea—dar nu şi a lor, încă—şi ei ar fi mai câştigaţi în sistemul CEP-urilor.) Toţi ceilalţi muncitori trebuie să aibă un CEP. Întreprinzătorii individuali pot intra şi ei în sistem, dacă doresc, astfel se creează un stimul pentru ca muncitorii informali să intre în economia reglementată.

Muncitorul care a contribuit pe o perioadă de cel puţin 20 de ani dar al cărui fond de pensie, la atingerea vârstei de pensionare, este sub “pensia minimă”, aşa cum este ea definită legal, primeşte pensia de la stat, începând din momentul în care contul a fost epuizat. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nimeni nu este definit ca “sărac” a priori. Numai a posteriori, după ce perioada activă s-a încheiat şi CEP-ul a fost epuizat, pensionarul sărac primeşte o subvenţie guvernamentală. (Cei fără contribuţii de 20 de ani pot cere o pensie socială, la un nivel mult mai redus.)

Sistemul CEP-urilor include şi asigurări pentru cazurile de moarte prematură şi handicap. Fiecare AFP oferă aceste servicii clienţilor prin încheierea unor asigurări colective de viaţă şi pentru handicap cu companii de asigurări private. Această acoperire este plătită printr-o contribuţie suplimentară a muncitorului de aproximativ 2,9% din salariu, inclusiv comisionul AFP.

Nivelul minim obligatoriu de depuneri, de 10%, a fost calculat în ipoteza unui câştig net mediu al fondului de pensii de 4% pe an, pe toată durata vieţii active, în aşa fel încât muncitorul mediu să aibă suficienţi bani în CEP pentru a finanţa o pensie egală cu 70% din ultimul său salariu.

Aşa-numita vârstă legală de pensionare este de 65 de ani pentru barbaţi şi 60 de ani pentru femei. Aceste vârste de pensionare—tradiţionale în sistemul de stat—nu au fost discutate în reforma sistemului de pensii pentru că nu sunt o caracteristică structurală a noului sistem. Înţelesul noţiunii de “pensionare” în sistemul CEP este diferit faţă de cel tradiţional. În primul rând, se poate munci şi după pensionare. În acest caz, se primeşte pensia pe care capitalul acumulat o face posibilă şi nu mai este cerută nicio contribuţie la sistemul de pensii. În al doilea rând, muncitorii care au suficiente economii in cont pentru a finanţa o “pensie rezonabilă” (50% din media salariului ultimilor 10 ani, iar ceea ce rezultă trebuie sa fie mai mult decât “pensia minimă”) pot opta pentru pensionare timpurie în orice moment doresc.

Astfel, pragul celor 65-60 de ani nu este o cerinţă rigidă a sistemului. Mai degrabă, muncitorul trebuie să contribuie cu 10% la CEP-ul sau până ajunge la aceasta vârstă, în afara cazului în care alege pensionarea timpurie, adică să îşi retragă banii sub forma unei pensii lunare, ceea ce nu este acelaşi lucru cu ieşirea din cadrul forţei de muncă. În plus, totuşi, muncitorul trebuie să atingă acest prag ca să fie eligibil pentru subvenţia guvernamentală care garantează un nivel minim al pensiei.

Dar nu există în niciun fel obligaţia de a înceta munca, la orice vârstă, aşa cum nu există nicio obligaţie de a continua munca sau depunerile pentru pensie, dacă ţi-ai asigurat o “pensie rezonabilă” aşa cum a fost ea definită mai sus.

La pensionare, muncitorul poate alege între două scheme generale de plată. În primul caz, pensionarul poate folosi capitalul din CEP-ul său pentru a cumpăra o rentă de la orice companie privată de asigurări de viaţă. Renta garantează un venit constant lunar pe toată durata vieţii, indexat cu inflaţia (pe piaţa de capital chiliană există obligaţiuni indexate, în aşa fel încât companiile pot investi corespunzător), plus clauza de moştenire pentru cei pe care muncitorul îi întreţine. În al doilea caz, pensionarul îşi poate lăsa fondurile în CEP şi poate face retrageri programate, în limite care se bazează pe aşteptările legate de durata de viaţă a pensionarului şi a celor pe care îi întreţine. În acest caz, după moarte, fondurile rămase intră în masa succesorală. În ambele cazuri, se poate retrage dintr-o dată ceea ce este în plus faţă de necesarul pentru o rentă sau pentru retrageri programate care să asigure 70% din ultimele salarii.

Sistemul CEP rezolvă problema structurală de care se lovesc pensiile de stat atunci când este vorba de demografia muncii: când populaţia îmbătrâneşte, numărul muncitorilor per pensionar descreşte. În sistemul CEP, muncitorii nu plătesc pentru pensionari. Astfel, în contrast cu sistemul de stat, potenţialul conflictelor între generaţii şi al falimentului ulterior este înlăturat. Problema cu care multe ţări se confruntă—datorii faţă de pensionari fără finanţarea necesară—nu există în sistemul CEP.

În contrast cu sistemele de pensii private iniţiate de companii, care impun costuri muncitorilor care părăsesc schema înainte de un număr de ani şi care au uneori ca efect falimentul fondului de pensii al muncitorilor—lipsind muncitorii atât de slujbă cât şi de dreptul la pensie—sistemul CEP este în întregime independent de compania care îl angajează pe muncitor. Atât timp cât CEP este legat de muncitor şi nu de companie, contul este în întregime portabil. Dat fiind că fondurile de pensii trebuie investite în valori mobiliare negociabile, CEP-ul are o valoare zilnică şi este uşor transferabil de la un AFP la altul. Problema imobilităţii este în întregime înlăturată. Neafectând mobilitatea forţei de muncă, atât în interiorul tării cât şi internaţional, sistemul CEP ajută la formarea flexibilităţii pieţei şi nici nu subvenţionează, nici nu penalizează imigranţii.

Sistemul PSA este de asemenea mult mai eficient în promovarea unei pieţe flexibile a forţei de muncă. De fapt, oamenii decid din ce în ce mai mult ei înşişi dacă să muncească numai câteva ore pe zi sau să îşi întrerupă viaţa activă—în special, femeile şi tinerii. În sistemele de stat, aceste stiluri flexibile de muncă pot crea problema umplerii golurilor contribuţiilor. Nu şi în sistemul PSA, unde întreruperea temporară a contribuţiei nu mai este o problemă.

Tranziţia

O problemă este definirea sistemului PSA. O altă problemă, în ţările care au deja un sistem de stat, este managementul tranziţiei către sistemul PSA. Tranziţia trebuie să ţină cont de caracteristicile fiecărei ţări şi, desigur, de constrângerile speciale puse de situaţia bugetului.

În Chile, am avut trei reguli de bază pentru tranziţie:

Guvernul a garantat celor care primeau deja o pensie că ea nu va fi afectată de reformă. Această regulă a fost importantă pentru că autoritatea guvernamentală însărcinată cu protecţia socială urma să nu mai primească contribuţii de la muncitorii care ieşeau din vechiul sistem. În consecinţă, autoritatea guvernamentală însărcinată cu protecţia socială nu ar mai fi fost capabilă să plătească pensionarii din resurse proprii. În plus, nu ar fi fost etic faţă de cei în vârstă să li se schimbe beneficiile sau aşteptările în acest moment al vieţii.

Fiecărui muncitor care contribuia deja la sistemul de stat i s-a dat posibilitatea să opteze pentru a rămâne în vechiul sistem sau pentru a se muta în noul sistem. Celor care părăseau vechiul sistem li s-au oferit “obligaţiuni onorifice” care au fost depuse în noile CEP-uri. (Obligaţiunile erau indexate şi aveau o rată reală a dobânzii de 4% pe an.) Guvernul plăteşte obligaţiunile numai când muncitorul ajunge la vârsta legală de pensionare. Obligaţiunile sunt tranzacţionate pe pieţele secundare, în aşa fel încât să poată fi folosite în cazul pensionării timpurii. Aceste obligaţiuni reflectau drepturile pe care muncitorii le câştigaseră deja în sistemul de stat. Astfel, muncitorul care contribuise la fondul de pensii de stat ani în şir nu era nevoit să înceapă de la zero când intra în noul sistem.

Trebuia ca toţi cei nou-intraţi în forţa de muncă să intre şi în sistemul CEP. Uşa sistemului de stat se închisese pentru că era depăşit. Această cerinţă asigura terminarea vechiului sistem în momentul în care ultimul muncitor care rămăsese în el atingea vârsta de pensionare (din acel moment, pentru o perioadă limitată, guvernul mai trebuia doar să plătească pensiile celor rămaşi în vechiul sistem). Această regulă este importantă: cea mai eficientă cale de a reduce dimensiunile guvernului în vremurile noastre este de a închide programele şi nu de a le micşora, eliminând pericolul de a fi revitalizate ulterior.

După câteva luni de dezbatere la scară naţională a reformelor propuse şi după un efort de comunicare şi educare cu scopul de a explica reforma oamenilor, legea reformei pensiilor a fost aprobată pe 4 noiembrie 1980.

Pentru a da posibilităţi egale tuturor celor interesaţi de a crea AFP-uri, legea a stabilit o perioadă de şase luni în care niciun AFP nu putea începe operaţiunile (nici măcar să facă publicitate). Astfel ramura AFP-urilor este unică prin aceea că are o dată precisă de concepţie (4 noiembrie 1980) şi o dată precisă de naştere (1 mai 1981).

În Chile, ca şi în majoritatea statelor lumii (dar nu şi în Statele Unite), 1 Mai este Ziua Muncii. Simbolurile sunt importante şi această dată de naştere permite muncitorilor să sărbatorească 1 Mai nu ca o zi a luptei de clasă, ci ca ziua în care au devenit liberi să îşi aleagă sistemul de pensii şi, astfel, au fost eliberaţi de “lanţurile” sistemului de asigurări sociale de stat.

Împreună cu crearea noului sistem de AFP-uri, toate salariile brute au fost redefinite în aşa fel încât să includă cea mai mare parte a contribuţiei patronului la vechiul sistem de pensii. (Restul contribuţiei patronului s-a transformat într-un impozit de tranziţie, pe folosirea forţei de muncă, care a ajutat la finanţarea tranziţiei; în momentul în care acest impozit a dispărut complet, aşa cum s-a stabilit în legea reformei sistemului de pensii, costul angajării forţei de muncă a scăzut.) Contribuţia muncitorului a fost dedusă din salariul brut mărit. Deoarece contribuţia totală era mai scăzuta în noul sistem decât în cel vechi, salariile nete ale celor care au trecut la noul sistem au crescut cu aproximativ 5%.

Astfel, am terminat amăgirea că atât patronul cât şi muncitorul contribuie la asigurările sociale, un factor care permite manipularea politică a respectivelor rate. Din punct de vedere economic, muncitorii poartă aproape în întregime povara impozitării salariilor, pentru că oferta totală a forţei de muncă este extrem de inelastică. De asemenea, contribuţiile sunt plătite în ultimă instanţă din productivitatea marginală a muncitorului şi patronii trebuie să ia în considerare toate costurile forţei de muncă—fie salarii fie contribuţii la asigurările sociale—atunci când iau decizia de a angaja şi de a plăti. Redenumind contribuţia patronului, sistemul face evident faptul că toate contribuţiile sunt suportate de muncitor. În acest scenariu, desigur, nivelul final al salariului este stabilit de jocul forţelor pieţei.

Finanţarea tranziţiei este o problemă tehnică delicată şi fiecare ţară trebuie să o rezolve în funcţie de propriile circumstanţe. Datoria implicită a sistemului de pensii de stat din Chile a fost estimată la aproximativ 80% din PIB. (Valoarea acestei datorii fusese redusă prin reforma din 1978 a vechiului sistem, în special prin raţionalizarea indexării, prin eliminarea regimurilor speciale şi prin creşterea vârstei de pensionare.)

Un studiu recent al Băncii Mondiale declara: “Chile demonstrează că o ţară cu un sistem bancar cu un nivel rezonabil de concurenţă, cu o piaţă a datoriei care funcţionează bine şi cu un grad suficient de macrostabilitate poate finanţa deficite de tranziţie mari fără repercusiuni importante asupra ratelor dobânzii”.

Chile a folosit cinci metode de finanţare a costurilor fiscale pe termen scurt ale trecerii la sistemul CEP:

În bilanţul statului (în care fiecare guvern ar trebui să arate activele şi pasivele sale), obligaţiile de plată ale pensiilor de stat au fost echilibrate într-o anumită măsură de valoarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului şi de alte tipuri de active. Astfel, privatizarea a fost nu numai o cale de a finanţa tranziţia, ci a avut şi alte câteva beneficii în plus, cum ar fi creşterea eficienţei, distribuirea proprietăţii şi depolitizarea economiei.

Deoarece într-un sistem bazat pe capitalizare contribuţia necesară finanţării adecvate a nivelului pensiilor este în general mai mică decât impozitele pe salarii curente, o parte a diferenţei dintre ele poate fi folosită ca impozit temporar de tranziţie fără reducerea salariilor nete sau creşterea costului forţei de muncă pentru patron.

Folosind datoria, costurile tranziţiei pot fi împărţite cu generaţiile viitoare. În Chile, aproximativ 40% din costuri au fost finanţate emiţând obligaţiuni guvernamentale la ratele de piaţă ale dobânzii. Aceste obligaţiuni au fost cumpărate în prinicipal de AFP-uri, ca parte a portofoliilor lor de investiţii şi această “datorie punte” va fi răscumpărată integral atunci când pensionarii vechiului sistem nu vor mai fi printre noi.

Nevoia de a finanţa tranziţia a fost o motivaţie puternică de a reduce cheltuielile risipitoare ale guvernului. Ani de zile, directorul bugetului a avut posibilitatea de a folosi acest argument pentru a elimina noi cheltuieli nejustificate sau pentru a reduce programe guvernamentale risipitoare.

Creşterea economică mărită promovată de sistemul CEP a crescut substanţial veniturile din impozite, în special pe cele provenite din TVA. La numai 15 ani de la reforma pensiilor, Chile are surplusuri bugetare.

Rezultatele

CEP-urile au acumulat deja un fond de investiţii de 25 de miliarde de dolari, o masă neobişnuit de mare de capital generat intern pentru o ţară în curs de dezvoltare cu 14 milioane de locuitori şi cu un PIB de 60 de miliarde de dolari.

Acest capital investit pe termen lung nu numai că a finanţat dezvoltarea economică, dar a impulsionat şi dezvoltarea pieţelor şi instituţiilor financiare eficiente. Decizia de a crea sistemul CEP-urilor întâi şi de a privatiza companiile mari aflate în proprietatea statului după aceea a rezultat într-un “cerc virtuos”. Ea a dat muncitorilor posibilitatea de a profita de creşterea enormă a productivităţii companiilor privatizate, permiţându-le, prin preţurile mărite ale acţiunilor companiilor privatizate, care au crescut câştigul CEP-urilor, să îşi însuşească o parte însemnată din bogăţia creată de procesul de privatizare.

Există în jur de 15 AFP-uri şi ele constituie un grup divers. Unele aparţin grupurilor de companii de asigurări sau de bănci. Altele sunt în proprietatea muncitorilor sau legate de sindicate, de ramuri sau de asociaţii de comerţ. Unele includ participarea companiilor financiare internaţionale, ca AIG, Aetna şi Banco Santander. Cele mai mari AFP-uri sunt ele însele tranzacţionate la bursa chiliană şi una dintre ele a emis recent American Depository Receipts pe Wall Street (ajutată de recenta clasificare de risc “A-” a sovereign bond-urilor chiliene).

Unul dintre rezultatele cheie ale noului sistem a fost acela de a creşte productivitatea capitalului şi, prin aceasta, rata creşterii economice. Sistemul CEP a făcut piaţa de capital mai eficientă şi i-a influenţat creşterea în ultimii 15 ani. Marile resurse administrate de AFP-uri au încurajat crearea unor noi instrumente financiare, impulsionând altele deja existente, dar incomplet dezvoltate. O altă contribuţie a reformei sistemului de pensii din Chile la funcţionarea corespunzătoare şi transparentă a pieţei de capital a fost crearea unei ramuri naţionale de clasificare de risc, împreună cu îmbunătăţirea managementului corporativ. (AFP-urile numesc manageri din exteriorul companiilor unde deţin actiuni, înlăturând complezenţa la şedinţele consiliilor de administraţie.)

De la data de 1 mai 1981, când sistemul a început să opereze, randamentul real mediu a investiţiilor a fost de 13% pe an (de mai mult de trei ori mai mare decât rata anticipată de 4% pe an). Desigur, câştigul anual a avut oscilaţiile intrinseci pieţei libere — de la -3% până la 30% pe an în termeni reali — dar câştigul important este media pe termen lung.

Pensiile în noul sistem au fost semnificativ mai mari decât în cel vechi, administrat de stat, care avea nevoie de un impozit de aproximativ 25% aplicat câştigurilor salariale. În conformitate cu un studiu recent al lui Sergio Baeza (1995), pensionarul mediu în sistemul CEP primeşte o pensie egală cu 78% din media ultimilor zece ani de viaţă activă. Aşa cum s-a menţionat, la pensionare, muncitorii pot retrage dintr-o dată “economiile suplimentare” (peste 70% din pragul salarial). Daca şi acei bani ar fi fost incluşi în calculul valorii pensiei, valoarea totală ar fi ajuns aproape de 84% din venitul din perioada activă. Cei care primesc pensii de handicap au, în medie, 70% din veniturile din perioada activă.

Noul sistem de pensii a avut o contribuţie semnificativă la reducerea sărăciei, crescând cuantumul şi siguranţa pensiilor de vârstă, de urmaş şi de handicap şi prin efectul indirect, dar foarte puternic al promovării creşterii economice şi al creării de locuri de muncă.

Noul sistem a eliminat şi injusteţea vechiului sistem. După o judecată de bun simţ, sistemul de pensii de stat redistribuie veniturile de la cei bogaţi către cei săraci. Totuşi, studiile recente au arătat că, dacă luăm în considerare anumite caracteristici ale venitului muncitorilor şi funcţionarea sistemului politic, schemele de stat redistribuie veniturile către cei bogaţi—în special către cele mai puternice grupuri de muncitori.

Concluzie

Nu este surprinzător că sistemul de pensii din Chile s-a dovedit atât de popular şi a ajutat la promovarea stabilităţii sociale şi economice. Muncitorii apreciază onestitatea sistemului şi au obţinut prin conturile lor de pensii o parte importantă din economie. Din moment ce fondurile de pensii private deţin o parte importantă din acţiunile celor mai mari companii din Chile, muncitorii sunt, de fapt, investitori în bogăţiile ţării.

Când CEP-urile au fost inaugurate în Chile, în 1981, muncitorilor li s-a oferit să aleagă între noul sistem şi cel vechi. Jumătate de milion de muncitori chilieni (un sfert din forţa de muncă) au ales noul sistem, adoptându-l încă din prima lună de funcţionare—mult mai mulţi decât cei 50.000 de oameni prevăzuţi. Astăzi, mai mult de 90% dintre muncitorii chilieni care au fost în vechiul sistem sunt în noul sistem. În 1995, cinci milioane de chilieni aveau CEP-uri, deşi nu toţi munceau cu normă întreagă şi deci, nu contribuiau în fiecare lună.

Concluzia este că atunci când li se oferă o alternativă, muncitorii votează în număr covârşitor cu banii lor pentru economia pieţei libere—chiar dacă se ajunge la astfel de “vaci sfinte” cum este protecţia socială.

Deoarece sistemul de pensii dispare, politicienii nu vor mai decide dacă pensiile vor trebui mărite şi în ce cantităţi sau pentru ce grupuri. Astfel, pensiile nu mai sunt o sursă cheie de conflict politic şi demagogie electorală, aşa cum au fost cândva. Venitul la pensie al unei persoane va depinde de munca sa şi de succesul economiei, nu de guvern sau de presiunile făcute de grupurile de interese speciale.

Pentru chilieni, CEP-urile reprezintă acum drepturi de proprietate vizibile şi reale — ele sunt sursa primară de securitate pentru pensionare. După 15 ani de operare a noului sistem, de fapt, principala avere a muncitorului chilian mediu nu este nici maşina sa uzată, nici mica lui casă (la care, probabil, încă plăteşte rate), ci capitalul din CEP.

În sfârşit, sistemul pensiilor private a avut o consecinţă politică şi culturală foarte importantă. Majoritatea zdrobitoare a chilienilor care au decis să treacă la noul sistem, au trecut mai repede decât au trecut Germanii din Est în Vest după căderea zidului Berlinului. Acei muncitori au decis liber să abandoneze sistemul de stat deşi unii dintre liderii sindicatelor naţionale şi clasa politică veche i-au sfătuit să nu o facă. Muncitorilor le pasă foarte mult de probleme strâns legate de viaţa lor, aşa cum sunt pensiile, educaţia şi sănătatea şi iau deciziile gândindu-se la familiile lor, nu după moda politică.

Într-adevăr, noul sistem dă chilienilor o proprietate personală în economie. Un muncitor tipic chilian nu este indiferent faţă de comportamenul bursei sau al ratelor dobânzii. Intuitiv, el ştie că un ministru de finante rău poate reduce valoarea drepturilor sale de pensie. Când muncitorii simt că sunt proprietarii unei părţi a ţării, nu prin şefi de partid sau printr-un Politburo, ei sunt mult mai ataşaţi de piaţa liberă şi de societatea liberă.

Aceasta este povestea pe scurt a unui vis devenit realitate. Lecţia ultimă este că singurele revoluţii care reuşesc sunt cele care au încredere în indivizi şi minunile pe care aceştia le pot face când sunt liberi.

Apărut iniţial în CATO’s Letter No. 10, 1995.

José Piñera Echenique este arhitectul sistemului de pensii private din Chile, un model din care s-au inspirat numeroase alte state până în prezent, Senior Fellow la CATO Institute, Washington D.C., şi preşedinte al Internaţional Center for Pension Reform, Santiago.


Traducere de Bogdan C. Enache

sursa: ecol.ro

Despre autor

contribuitor

1 comentariu

Adauga un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  • În România nu se poate aşa ceva, decât impus cu forţa.Clasa politică şi mass media(în special televiziunile) nu vor dori acest lucru.Primii din cauză că nu vor mai avea subiecte de abureală şi frecţii, iar ultimii că nu vor mai avea emisiuni să vândă publicitate.Aşa că pot spune cu convingere “Lasciate ogni speranza…”.

Abonează-te la newsletter